In Fagaras!

Gata! Este concediu! Desi trebuie sa ajungem dupa pranz la Sambata de Sus, nu am reusit sa ne stapanim si la ora 06.00 suntem deja in masina. Avantajul major este dat de faptul ca sunt putine masini pe sosea si mergem repede. De data asta suntem singuri. Trebuie sa ne intalnim cu Sorin si Gabi (“Colegii”) chiar la complexul de la Sambata de Sus. Drumul l-am facut fara peripetii demne de a fi mentionate si am ajuns in 4 ore destul de aproape de destinatie. Bineinteles ca nu se poate ca totul sa mearga perfect. Colegii ne suna sa ne spuna ca or sa intarzie putin, deoarece asteapta sa se deschida un magazin din Brasov pentru ca le mai trebuie un sac de dormit. Din pacate drumul foarte prost i-a facut sa ajunga dupa ora 14.00, dar suntem foarte bucurosi ca in sfarsit plecam la drum.

Traseul serpuieste urcand usor, fiind rupt din cand in cand de viiturile din primavara. Deoarece este sambata, pe marginea drumului sunt instalati foarte multi turisti care au deja gratarele instalate in pozitie si care asculta muzica data tare.

Rupturile din drum au un efect benefic asupra naturii, tocmai pentru ca limiteaza accesul tuturor acestor “grataragii” inspre adancul muntelui. Ne oprim din loc in loc impresionati de forta naturii care a rupt bucati din versantii din jurul nostru, dar si pentru ca fluturi gratiosi se invart in jurul plantelor de la marginea drumului.

Deoarece bagajele sunt facute sa acopere cateva zile bune, sunt destul de grele si nu reusim sa ne miscam chiar asa de repede ca de obicei. Drumul pana la cabana Sambata il facem in 2.5 ore si recunosc ca mi s-a parut mult mai lung ca de obicei.

La cabana ne-am oprit sa mancam, macar asa mai usuram putin sacii :). Am mancat sarmale, pe care colegii le-au carat pana acolo si am baut cate o cana de ceai pentru hidratare. Deja ora era destul de inaintata, asa ca nu am zabovit prea mult. Dupa ce treci de cabana, traseul mai merge cam 20 de minute urcand usor apoi incepe sa urce in forta.

La baza urcusului, ne umplem sticlele de apa. Trebuie sa avem mare grija pentru ca aceasta trebuie sa ne ajunga pana la Podragu. Restul surselor de apa nu sunt foarte departe de poteca, dar ar presupune un efort suplimentar pentru a ajunge la ele.

Cu bagajele ingreunate de apa suplimentara, incepem sa urcam incet. Drumul este aglomerat de un grup foarte mare de turisti straini care coboara deja. Unii dintre ei sunt nedumeriti ca inca urcam la ora aceea. La urcare traseul nu este foarte aglomerat, doar doua persoane fara bagaje ne depasesc la jumatatea drumului.

Ultima parte a traseului mi se pare chinuitoare. Greutatea incepe sa isi spuna cuvantul, dar sunt optimist. Stiu ca in maximum 20 de minute ajungem in locul in care vom campa. Deoarece se lasa seara si noi ne apropiem de creasta, vantul devine puternic, dar datorita efortului nu simtim frigul. Colegul ajunge primul, urmat de Alina si apoi de colega si nepotica colegilor. Eu inchid coloana si ma simt foarte liber in momentul in care pot sa las sacul jos din spate. Noaptea este foarte aproape, asa ca nu putem sa pierdem timpul prea mult, admirand privelistea si ne apucam sa intindem cortul.

Vantul bate cu putere si ne ridica probleme, deoarece incearca din toate puterile sa ne arunce cortul in haul din spatele nostru. Acum se vede cat de atenti am fost la ce ne-a invatat Toni si reusim sa punem in 10 minute cortul. Il ancorez serios pentru ca vantul sa nu supere peste noapte. Frigul ma cuprinde dintr-o data si ma forteaza sa ma imbrac de urgenta. Intr-un minut am polarul si geaca pe mine si incep sa ma relaxez. Apusul este pur si simplu mirific. Senzatia este greu de descris. Cerul pare ranit de varfurile care il inteapa si singereaza. Il sun pe Liviu sa ii spun ce a pierdut si sa impartasesc cu el senzatia asta deosebita.

Fac cat de multe poze pot, deoarece trebuie sa mai arat si la altii minunatia. Sunt strigat la masa si ma inghesui in cortul colegilor pentru a lua cateva inghitituri. Desi suntem obositi, abia asteptam ziua de maine pentru a porni pe traseul de creasta. Ma rog, traseu de creasta este putin cam mult spus. Poteca urmareste profilul de pieptene al masivului si este de fapt un sir de urcusuri si coborasuri succesive. In centrul discutiei este vremea, despre care se spune ca se va strica de luni. Practic am avut o zi sa urcam, mai avem o zi sa ajungem la Podragul (via Vistea Mare – Moldoveanu) si atat. Prognoza spune ca ploile vor cuprinde intreaga tara si in mod sigur nu vom scapa. Speram doar sa inceapa sa ploua mai devreme si sa ne prinda pe traseul propiu-zis.

Oboseala ma face sa ma bag de urgenta in sacul de dormit si adorm in cateva minute bustean. Reusesc sa dorm foarte bine pana in jurul orei 02.00, cand ropotele de ploaie si rafalele de vant foarte puternice ma trezesc.
Ies afara sa rezolv o treaba mica si ma tin cu greu pe picioare. Frontala abia face fata rafalelor puternice ploaie si sunt fortat sa imi rezolv problemele de urgenta. Cand am montat cortul am uitat sa prind una din corzile de asigurare de pe laterala si acum bate in cort facand un zgomot enervant. Totusi acest lucru nu ma impiedica sa dorm in continuare si la ora 7.00 sunt proaspat in picioare. Acum imi dau seama ca noi am dormit linisiti fata de colegii carora li s-a daramat cortul din cauza vantului. Colegul este foarte hotarat sa il schimbe cu prima ocazie. Cortul nostru a rezistat admirabil, dar era de asteptat acest lucru, mai ales ca acelasi cort s-a plimbat prin toata lumea impreuna cu Toni si cu Lenti.

Strangem cortul, mancam ceva si pornim la drum. Cand ajung in primul mot, fac o poza cu locul unde au fost corturile. De acolo pare ceva mic si nu prea iti dai seama cum au putut incapea doua corturi acolo. Vantul si-a schimbat directia si am fost protejati de versantul pe care il urcam pana am ajuns in varf. Aici se intinde un platou de unde privelistea este superba. Platoul este plin de excursionisti straini care au dormit acolo noaptea trecuta. Ii depasim in viteza, mai ales ca urma o coborare lejera. In fata noastra se intinde poteca care urca pe versantul urmator ca o panglica atarnata putin cam neglijent de un urias antic. Panta este solicitanta, dar tot povestind si admirand privelistea din jur, reusim sa urcam pana sus fara prea multe opriri. Sus privelistea este dezolanta. Ne asteapta cel putin inca 3 urcusuri similare. Perechea Moldoveanu – Vistea Mare se vede in departare incununata de cativa nori. Mancam cu greu cativa pufuleti din sacul colegei, pentru ca vantul zboara tot ce este sub 25 de kilograme. Ne punem in miscare motivati de gandul ca mai avem o groaza de mers pana se insereaza.

Ne tot intalnim cu diversi turisti care vin dinspre Podragu si putem spune ca traseul este chiar aglomerat. Traseul este date de 4 – 4.5 ore pana pe Vistea, dar din diverse motive, reusim sa ajungem destul de greu la refugiul Vistea. Pana acolo am facut 5 ore. Aici ne dam seama ca am tot amanat sa luam apa, pentru ca am zis ca luam de aici, dar cand vedem distanta la care se gaseste primul izvor, ajungem la concluzia ca ne ajunge apa pe care o avem. Recunosc ca atunci cand am vazut cum urca poteca pe Vistea, am fost la un pas de depresie si daca nu s-ar fi strans norii in jurul nostru si daca apa nu ar fi fost pe sponci, as fi ramas la refugiu fara nici un fel de drept de apel.

Fortat de imprejurari, am luat decizia de a merge mai departe. Pe varf se vad o groaza de mogaldete care se agita in toate directiile. Urcusul este surprinzator de rapid: in 20 – 25 de minute suntem in varf. Mogaldetele care se agitau (de fapt alti omuleti), au coborat pe langa noi si s-au dus. Acum se vad tot ca niste mogaldete, dar sunt pe versantul opus. Ajuns pe Vistea Mare sunt hotarat sa nu mai fac nici un pas, desi un indicator ne imbie si ne spune ca mai avem 15 minute pana pe Moldoveanul. De ce nu mai merg mai departe? Sunt inca departe de a fi la ultimele puteri, dar in ultimul timp cred ca (poate e o prostie) trebuie sa ne temperam telurile. Poate ca trebuie sa realizam ca nu trebuie intotdeauna sa fim cei mai buni, cei mai tari cu orice pret, chiar daca acest lucru este in natura noastra. Aprindem o lumanarica pentru Lenti si stam in jurul ei sa nu o stinga vantul. In mod sigur este cu noi. Nu este semnal si nu putem vorbi cu nimeni. Colegii si Alina merg spre Moldoveanul, in timp ce eu ma ascund de vant si ma las patruns de maretia peisajului care se intinde in fata mea. Varful Vistea Mare este doar la cativa metrii sub Moldoveanu si impresia este coplesitoare. In toate directiile, cat vezi cu ochii, sunt munti care se pleaca in fata ta. Tu esti cel mai sus, cel mai puternic, cel mai.... Senzatia nu poate fi descrisa in cuvinte sau povestita. Trebuie sa o traiesti. Este ciudat cum poti sa te simti mare si mic in acelasi timp, sa poti sa simti nemurirea muntilor care stapanesc acest tinut si aproape sa poti sa pui “on hold” trecerea vietii. Colegii si Alina isi fac poze pe varf si se intorc spre noi. In maximum 40 de minute sunt langa mine si deja suntem nerabdatori sa mergem mai departe. Este adevarat ca suntem impinsi si de norii care se aduna la orizont si de vantul puternic care isi infige ghiarele chiar si prin echipamentul nostru. Poteca coboara rapid, dar nu este la fel de abrupta ca aceea pe care am urcat. Energia este la maximum si inaintam cu viteza. Deja am depasit de mult punctul in care simteam oboseala si merg mecanic fara sa ma mai gandesc la efort. Deja cele doua varfuri au ramas in spate. Poteca este decenta si mult mai umana decat aceea pe care am venit noi. Acum inteleg de ce majoritatea urca pe acest traseu. Dupa aproximativ o ora de mers, incepem sa intram sub nori. In departare se aud tunetele si lucrul asta actioneaza ca un stimulent. Oboseala dispare din picioare si mergem inainte in forta. Mai avem o ultima panta de urcat si vom ajunge pe curba de nivel care ne va duce in saua de unde se coboara la Podragu, dar norii care pana acum s-au sprijinit de versantii din dreapta noastra incep sa ne impinga de la spate si sa traverseze si in stanga noastra.

Desi simt nevoia sa ma opresc sa ma odihnesc, in momentul in care m-am oprit pe loc, norii ma prind din urma si ma fac sa pornesc din loc de urgenta. Mai sunt 20 de metrii, dar poteca abia se mai vede si senzatia este ca nu se mai termina chinul, dar cand am ajuns in zona care face trecerea, peisajul ne face sa uitam de toate amenintarile norilor si de efortul facut pana atunci. In caldarea din fata noastra este perfect senin si se vede pana departe. Se vede deja saua din care incepe traseul de coborare asa ca parca prindem aripi. Colegul ajunge primul, apoi eu, apoi fetele. Aici ne dam seama ca nu am baut apa aproape de loc, asa ca ne desfatam. Indicatorul spune ca mai avem 30 de minute pana la cabana.

Desi de aici ar trebui sa se vada lacul si cabana, nu se vede nimic. Norii au acoperit totul.

Bine dispusi, intram cu incredere in nori si mergem dupa poteca. Orice stanca care se iteste din ceata imi da impresia ca am ajuns, dar din pacate trebuie sa reconsider de fiecare data. Ceata se inngroasa serios si deja nu se mai vad semnele si sunt fortat sa scot gps-ul – multumesc Lenti inca o data!

Pentru orice eventualitate ne uitam si pe harta si mergem in continuare. Suntem putin nelinistiti pentru ca mergem deja de 45 de minute si ne e frica sa nu fi depasit cabana. Totusi situatia nu este critica, in cel mai rau caz continuam pana la cabana Turnuri sau punem cortul in primul loc ferit.

Sunt absolut sigur ca nu am trecut pe langa cabana fara sa o vedem, mai ales ca in departare se aud voci si chiar nu am intalnit pana acum cabana care sa fie ocolita de poteca in asa fel incat sa nu ne dam seama ca a fost acolo. Uimitor in 20 de metrii o pala de vand ridica putin ceata si imensa cabana de la Podragu apare chiar in fata noastra. Oamenii forfotesc in jurul ei si fotografiaza cainii si magarii – poate pentru ca nimic altceva nu se vede.

Lasam sacii la intrare si comandam ceai si mancare. Tura de astazi a fost cel putin interesanta si suntem storsi, dar, totusi, ma ridic si ma duc pana la izvorul din apropiere sa incerc sa sunt pe Liviu si pe Toni care mi-au trimis mesaj ingrijorati (chiar inainte sa ramanem fara semnal) ca se strica vremea si ca o sa fie groaznic in creasta.

Desi nu reusesc sa ii sun, le trimit mesaje ca sa se linisteasca.

Mancare am comandat pentru toata lumea, din repezeala, desi colegul nu mananca carne. Ne raman doua portii de ciorba in plus si ma sacrific sa mananc una din el. Pe cealalta o dam unor “conmeseni” care se straduiau sa faca economie (preturile sunt destul de piperate la 2100m unde nu poti sa cari mancarea decat cu magarii si reprezinta un efort substantial) numai sa zica bogdaproste. Stim noi pe cineva care s-ar fi bucurat tare mult de ciorba aia, chiar daca ar fi fost certat de Toni. Poate ca din motivul asta am gresit numaratoarea...cine stie.

Primim o camera imensa cu 12 paturi, dar nu avem nici un alt vecin. Ne spalam, ne schimbam si intram de urgenta in saci. Deja se inserase si incepuse sa ploua. Maine avea sa urmeze o zi lunga.

Noaptea a trecut pe nesimtite si dimineata ne-am trezit cu greu. La inceput m-am trezit eu si Alina si din atata foiala, s-au trezit si colegii. Am coborat la masa si am mancat o omleta mare. Afara ploua cu spume si ne gandim serios ce sa facem.

Colegii ar fi vrut sa mergem mai departe – sa urcam in creasta si sa continuam pana la Negoiu, dar in situatia data, lucrul asta era absolut imposibil.

Punem husele de ploaie pe rucsaci, luam gecile pe noi (sa vedem noi acum cat e de bun Mammut-ul :) ) si o pornim la drum. Din pacate colegii nu au huse pentru toti rucsacii si unul dintre ei este sacrificat.

Din fericire ploaia se opreste si cat suntem in golul alpin, nu ne ploua foarte tare. Oricum situatia este cel putin chinuitoare: ploua 10 minute, apoi se opreste si apar cateva raze de soare. Daca ti geaca inchisa, te uzi foarte tare doar din cauza transpiratiei. Daca o dai jos, te face ciuciulete ploaia. Offf.

Se vede cabana Turnuri si eu si Alina ajung cu 10 minute inaintea colegilor. Ploaia s-a oprit si ne asezam la mesele de afara si mancam niste biscuiti.

Stam la povesti sa ne tragem sufletul pana cand incepe sa se aglomereze. Mai sunt doua grupuri care vin de sus si se opresc la cabana. Acest lucru ne face sa ne luam sufletul in dinti si sa pornim mai departe. Nici nu traversam bine raul ca se porneste ploaia, dar asa serios. Eu ca un destept mi-am agatat geaca in breteaua rucsacului si acum cand trag de ea sa o scot ca sa o pot lua pe mine, ma trezesc ca fermoarul de la gluga cedeaza... shit... NICIODATA SA NU ITI IEI GEACA CU GLUGA DETASABILA... imi vin in minte cuvintele lui Lenti. O prind de bine de rau la loc, inchid aricii si totusi o pot folosi fara probleme.

Coborarea este monotona, fara probleme deosebite (asta daca nu mentionez ca m-am enervat cu spume cand Alina a alunecat pe un bustean ud si a cazut in fund in apa), dar nu se mai termina. La acest sentiment se adauga ploaia care nu se mai opreste. Partea proasta este ca nu ai unde sa te opresti, nu ai decat varianta de a merge inainte. Ma simt ca intr-o capcana din care nu am scapare. Incerc sa ma gandesc la alte lucruri, sa imi aduc aminte cantecele pe care le-am invatat la gradinita, sa ma gandesc la ce facem in continuare in concediu, dar nimic nu are efect. Pur si simplu realizezi cat de mic esti in fata naturii si ca nu trebuie sa te pui cu ea, nici macar atunci cand lucrurile par simple. Copacii deja nu ne mai protejeaza de ploaie pentru ca nu mai fac fata si ploaia curge cu dusmanie aproape. Mergem de aproape 4.5 ore si nu stiu daca ploaia a inceput sa patrunda prin geaca sau daca este doar transpiratia. GPS-ului incep sa ii cedeze bateriile si incepe sa se pozitioneze greu, dar schimbatul bateriilor ar face mai mult rau decat bine: ar trebui sa scot husa de pe rucsac, sa ii desfac capacul etans din spate, etc. si in plus ar trebui sa ma opresc pentru asta.

Poteca s-a transformat intr-un rau si sunt uimit ca inca nu m-am udat la picioare. Cand intram pe drumul forestier, GPS – ul spune ca mai avem 30 de minute pana la o cabana dezafectata si ridicam ritmul. Semnalul a revenit si il sun pe Liviu care s-a oferit sa ne ridice si il rog sa porneasca la drum. El vine din Sibiu si eu speram sa ajungem cel putin in acelasi timp cu el in oras.

Ajungem la o intersectie si GPS-ul spune ca trebuie sa facem stanga daca vrem sa ajungem la cabana, dar semnele de traseu merg inainte. Nu riscam sa ne abatem din drum si mergem mai departe. Indicatorul spune ca mai sunt 6 km pana in oras. Deja cu totii suntem obositi si as face orice sa pot sa stau 5 minute jos, dar pur si simplu nu ai unde. Ploua cu galeata si totul este imbibat de apa. Ne luam inima in dinti si ii dam inainte. Nimeni nu mai vorbeste si abia asteptam sa se termine. Ploaia ne-a terminat moral si drumul pare fara sfarsit. Mergem de 6 ore prin ploaie si se itesc primele case. Ploaia se opreste putin si ne oprim pe o fundatie de casa in constructie si mancam. Realizez ca nu imi simt picioarele, dar surprinzator sunt uscat pe dedesubt. Mancam si ne revine optimismul. Ploaia s-a oprit, dar nu mai avem de ce sa mai stam pe loc si pornim mai departe. Desi am intrat intr-o zona cu ceva constructii, inca suntem departe de oras. In departare se vede o fabrica care fumega de zor. Vorbesc cu Liviu la telefon si incercam sa ne dam seama unde suntem. Saracul a bagat masina pe drumul desfundat si cand l-am vazut in departare, recunosc ca m-am bucurat tare mult sa il vad. Am inghesuit o parte din rucsaci in portbagaj, dar cei 3 saci de 80 de litri , unul de 60 si unul de 40 nu au acceptat sa intre toti in portbagaj asa ca pe unul l-am tinut in brate. Saracul Golf GTI nu si-a imaginat vreodata ca o sa mearga pe acolo cu atatia oameni in el. Uimitor nu a dat de jos.

A fost tura interesanta. In ciuda ploii si efortului, poate la anul mergem in continuare sa facem toata creasta.

Din nou la Mălăieşti

Mai avem o saptamana si intram in concediu! Asa ca inainte de fiecare eveniment din asta, aerul din Bucuresti pare din ce in ce mai greu respirabil si timpul la serviciu trece chinuitor de greu.
Abia asteptam acest concediu pentru ca o sa mergem in Fagaras o saptamana. Deja avem traseul pus la punct in detaliu, stiu exact ce greutate va avea rucsacul, cat timp o sa facem pe drum, cat timp o sa stam pe loc, etc.
Totusi aceasta expeditie va fi cea mai lunga din toate cele facute pana acum, asa ca pana si eu, elefantul :), sunt constient ca trebuie sa fim in forma maxima.
Incepand de joi am inceput sa alergam in fiecare seara, dar pentru ca se apropie weekend-ul, hotaram sa mergem sa luam putin aer curat si sa scapam de problemele cotidiene, asa ca o trezesc pe Alina la 4.30, o urc in masina si plecam la Busteni.
Planul este sa urcam de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor, apoi pe Take Ionescu pana la Malaiesti.
Intoarcerea o facem pe la Diham – Gura Diham.
Am mai facut acest traseu acum aproape doi ani – chiar a fost primul nostru traseu adevarat pe care l-am facut.
Acesta nu este recomandat iarna, deoarece are cateva portiuni expuse unde riscul de avalansa este foarte mare.
Am ajuns foarte repede la Busteni deoarece drumul este foarte liber la ora aceea. Majoritatea oamenilor normali (ca sa o citez pe Toni) la ora aceea inca dorm. Peste prima surpriza abia acum am dat: drumul spre Gura Diham este inchis, deoarece se sapa pentru introducerea unor conducte.
Ocolim pe o strada mai jos (aceea chiar de langa pod, pe care de obicei mergem la Caminul Alpin) si reusim dupa mari sfortari si cateva minute bune de strans din fund sa ajungem la Gura Diham.
Aici peisajul este cel putin foarte contrastant cu ceea la ce te-ai putea astepta de la o zona de munte: corturile sunt intinse si pe o parte si pe cealalta a drumului, formand un mare camping intesat de masini si de oameni. Desi este ora 07.00 de dimineata, deja se lucreaza la aprinderea focurilor de gratar.
Parcam masina repede intr-un colt langa cabana, luam sacul in spate si pornim voiosi la drum.
La 15 minute de mers, imediat ce terminam de urcat prima panta istovitoare, linistea este monumentala. Parca iti este frica sa faci zgomot pentru a nu deranja natura din ritualul ei din fiecare dimineata. Primele raze ale soarelui se fac simtite si deja incepe sa se incalzeasca. Pasarile si animalele forfotesc in jurul nostru, in timp ce noi urcam in ritm destul de alert pentru a ne incalzi.
Dupa o ora ajungem la cabana. Suntem insotiti de o cireada de vaci care trezesc brutal la viata cu sunetul talangilor lor si ultimele vietuitoare adormite, deschizand calea unei zile noi.
Cabana este plina. Deoarece am ajuns repede, ne permitem sa manacam o omleta, dar trebuie sa asteptam 30 de minute pana cand comanda noastra soseste. Nu-i nimic. Noi ne calculasem ca o sa facem 1,30h pana la cabana, asa ca profitam de avansul pe care il avem.
De la Poiana Izvoarelor in 15 minute ajungem la Pichetul Rosu. Locul in care se intersecteaza traseul care vine de la Munticelul – Poiana Costilei cu cel care merge la Diham si cel pe care o sa il urmam noi.
Practic pana la Prepeleag sunt doua trasee: Take Ionescu si traseul care urca la Omu prin Bucsoiu.
Pe indicatorul din poiana Pichetului Rosu sunt date doua ore de mers pana Malaiesti, dar experienta de data trecuta ne facem sa fim sceptici, asa ca nu mai pierdem timpul si plecam la drum.
Bineinteles ca nu am pierdut ocazia de fotografia Coltii Morarului care se vedeau superb pe cerul perfect albastru.
Nici macar un nor nu tulbura aceasta dimineata. Poiana este plina de oi care pasc linistite. Doi ciobanasi, foarte tineri, le privesc somnorosi trantiti pe o parte.
Urcam prin vegetatia care se inalta pana aproape de mijloc. Urzicile fac bine la reumatism sau cel putin asa sper pentru ca deja picioarele mele au facut cunostiinta cu ele si ma gandesc nostalgic la pantalonii lungi pe care i-am lasat acasa.
Traseul nu urca brutal, dar urca continuu. Zapada lipseste cu desavarsire si nu intalnim nici macar un strop. Padurea este plina de vegetatie colorata intr-un verde puternic si este foarte usor sa uiti de problemele cotidiene. Pur si simplu parca te intorci la origini, cand nu conta asa de mult pozitia sociala, salariul pe care il castigi, numarul de oameni pe care ii ai in subordine, etc.
Pur si simplu te bucuri de fiecare respiratie de aer curat care iti da putere sa urci mai departe.
In ultima parte, chiar inainte sa ajungem la Prepeleag, gluma se ingroasa. Poteca urca abrupt si trebuie sa fi foarte atent cum iti reglezi respiratia si ritmul ca sa poti sa ajungi sus. Chiar in mot intalnim cativa drumeti care isi trageau sufletul. Ii mai vazusem la cabana si plecasera cu cateva minute bune inaintea noastra.
Ne-am alaturat lor, am dat sacul jos din spate si am baut cu sete o groaza de apa ca sa compensam pierderile de lichid masive pe care le-am avut prin transpiratie. :)
In fata noastra se intinde o vale superba acoperita de padure. In spatele nostru stancile golase se ridica semete spre cer parca strajuind imprejurimile.
Facem pozele de rigoare si plecam mai departe. In aceasta zona exista o mica portiune asigurata cu lanturi, dar care nu pune mari probleme. In 20 de minute se ajunge in cel mai inalt punct al traseului si deja se vede cabana si refugiul de la Malaiesti. De aici doar se coboara.
Asta este zona din care l-am sunat disperat pe Lenti data trecuta cand simteam ca nu mai ajungem.
Acum anii care au trecut si conditia fizica – cu totul alta – isi spune cuvantul si parca nici nu suntem obositi. Coboram cu grija treptele mari (care si aici sunt asigurate) de stanca si in ritm alert ajungem la cabana. Prima oprire o facem chiar in albia raului, de unde reumplem sticla de apa si privim plini de uimire caldarea imensa care se intinde in fata noastra.
Diferenta de nivel este de aproape 800m fata de culmile care ne inconjoara, asa ca peisajul este pur si simplu ametitor.
Continuam si urcam in fata refugiului si ne asezam la mesele de lemn de afara. Pur si simplu te simti pierdut in fata zidurilor care se ridica in jurul tau. Este foarte probabil ca lumea sa se fi nascut de aici.
Dupa ce am baut cate un ceai si am mancat un pachet de biscuiti, hotaram sa ne pornim la drum mai departe. De la cabana poteca coboara destul de rapid si trece prin cateva luminisuri extraordinare. Apa a ros in stanca in sute de ani forme bizare si este greu sa treci pe langa ele fara sa te opresti sa le admiri.
Poteca coboara incontinuu pentru aproape o ora si jumatate. Pe drum ajungi „la bancute” si de aici ti se deschide o priveliste superba. Coborarea se precipita pana ajunge la un raulet rapid de munte, incredibil de limpede. Aici intalnim doua grupuri de turisti care se odihnesc inainte sa urce pe Glejerie. Este adevarat ca ei inca nu isi dau seama ce ii asteapta. Glejeria urca abrupt pentru 45 de minute scotand pur si simplu sufletul din tine. Trebuie sa fi foarte atent si sa iti aduni toate fortele ca sa poti sa ajungi sus fara sa te opresti de o suta de ori sau sa iti omori picioarele.
Cele doua grupuri pornesc in forta si trec ca vantul pe langa noi in momentul in care noi ne oprim sa pozam rauletul. Profit de ocazie sa imi mai usuc putin sapca si sa incerc sa imi ridic moralul pentru chinul care va urma.
Pornim incet chiar daca poteca are cativa metri foarte lejeri dar este important sa nu facem efort suplimentar aiurea. Deja se aude respiratul greu al celor din fata noastra care s-au si oprit dupa cativa zeci de pasi si ii depasim destul de repede. Desi incerc sa nu ma gandesc la efortul pe care il fac, este destul de greu si astept cu nerabdare sa vad semnul de 15 minute pana la cabana. De acolo poteca se indulceste si deja poti sa consideri ca ai invins si de data asta Glejeria.
Ajungem sus fara sa ne oprim si suntem tare mandrii ne noi. O sunam pe Toni sa ne laudam cu reusita noastra si ne spune ca este mandra de noi. Pacat ca nu este si ea cu noi. Ar fi fost aproape ca pe vremuri :(. Traseul imi aduce la tot pasul aminte de prima data cand l-am facut si de faptul ca am innoptat la Diham pentru ca am gresit drumul. Atunci nici macar nu am fost in stare sa imi car rucsacul pe Glejerie si acum parca am zburat. Este adevarat ca au trecut aproape 7 ore de cand am plecat, dar de data asta am stat si am admirat toate minunatiile din jurul nostru, lucru ce din pacate nu am reusit sa facem prima data.
La Diham – dezamagire totala – platoul este plin de masini, corturi, oameni in costume de baie, muzica data tare.....
Pacat!
Am intrat in cabana si am mancat o ciorba extraordinara si am baut un ceai cu rom. Am profitat de pauza ca sa imi schimb tricoul. Pentru a treia oara! :)
Nu am mai pierdut timpul si am inceput sa coboram. Intr-o ora si un pic ajungem la Gura Diham foarte satisfacuti de aceasta tura.
Chiar am reusit sa imi adun fortele pentru inca o saptamana grea. Luni am sedinta :).
Pacat de invazia de turisti care confunda muntele cu marea si vin cu zecile (chiar sutele as zice) si fac mizerie in locurile astea absolut incredibile!
Saptamana viitoare mergem in Fagaras. Va povestesc cand ne intoarcem!

In Cozia

De cand Lenti nu mai este am iesit pe munte doar asa ca sa nu spunem ca nu am iesit. Am fost in Piatra Craiului, in Piatra Mare si in alte cateva locuri, dar doar pana la cabana. De fapt a fost ca o terapie de grup in care ne-am adus aminte de vremurile bune.
In sfarsit am hotarat sa mergem sa facem un traseu mai serios, dar la o zi pentru ca nu vrem sa o lasam pe Toni mult singura acasa. Ea ne-a recomandat sa mergem in Cozia, unde au fost ei de revelion.
Ne-am luat inima in dinti si impreuna cu colegii am plecat la drum. Recunosc ca nu aveam asteptari foarte mari de la acest traseu. Varful Cozia are putin peste 1600m si chiar langa el este un mare releu care strajuieste intreg masivul, dar la prima vedere...1600m. Probabil asa un deal mai mare.
Am lasat masina chiar langa hotelul Pausa si am luat-o la pas pe drumul forestier care duce la manastirea Stanisoara. Drumul este foarte bun, cu mici exceptii, si poate fi strabatut lejer cu o masina cu garda mai inalta de genul Loganului.
Mersul prin padure este destul de plictisitor, dar din cand in cand raul care insoteste drumul destul de mult, creeaza niste sculpturi deosebite in rocile pe care le intalneste in cale.
Pana la manastire se face cam o ora. GPS-ul meu arata ca sunt putin peste 6 km, dar in mod real acest drum nu pune nici un fel de problema.
In momentul in care am ajuns langa prima cladire, ne-am dat seama ca aveam dreptate: o multime de masini erau parcate acolo. Drumul chiar poate fi facut usor cu masina.
O multime de persoane de toate varstele forfoteau in jurul manastirii.
Imediat ce am depasit primele cladiri, am ramas muti de uimire....peisajul este absolut mirific.
Pur si simplu te simti intr-un mic colt de rai. Versantii inconjoara depresiunea in care se afla manastirea ca niste ziduri de netrecut. O cascada se vede in departare cum cade maiestoasa de la mare inaltime dand nastere la o ceata aproape ireala.
Este greu in primele momente sa te concentrezi la picioare asa ca exista un risc foarte mare sa te impiedici. Noroc ca esti adus repede pe pamant de latratul cateilor care se reped sa intampine oaspetii.
Lasam sacii din spate la intrarea bisericii si mergem sa ne reculegem putin. Unul din calugari nu pierde ocazia sa ne tine o predica de 20 de minute despre natura umana si de ce trebuie sa credem in Dumnezeu cu tarie.
Recunosc ca a fost cel putin impresionant, poate si datorita evenimentelor recente prin care am trecut.
Aprindem o lumanare pentru sufletul prietenilor care nu mai sunt si plecam mai departe. Problema majora este ca indicatorul batut in cuie de prima cladire spune ca mai sunt 3 ore pana sus la releu, desi noi stiam ca ar trebui sa ajungem mai repede.
Oricum trebuia sa mai rezolvam o problema, asa ca dupa primii 300 de metrii ne oprim intr-o poiana suspendata unde se afla o masa de lemn inconjurata de bancute facute din acelasi material.
Mancam pe fuga si in 20 de minute ne pornim din nou. Mai ales ca deja mai erau cateva persoane care asteptau la baza poienii sa facem loc.
Traseul incepe sa urce constant, dar destul de decent. Totusi intelegem de ce pe indicator scrie 3 ore.
In spatele nostru urca o echipa formata din doi domni si o doamna destul de in varsta si desi noi avem un ritm destul de constant, reusesc sa ne prinda din urma destul de repede.
Cocotat pe o stanca de cam 10m, realizez de ce ne prindeau asa de repede din urma: daca esti foarte atent observi ca exista o serie de scurtaturi intre serpentinele potecii marcate si ca poti sa scurtezi destul de mult urmandu-le.
Ne prind din urma chiar cand ajungem in portiunea cea mai accidentata a traseului. Aici gasim si prima portiune de gheata. Un cablu intins ajuta foarte mult pe portiunile in care gheata ar putea sa ridice probleme. O pereche de coltari ar fi ajutat destul de mult, dar ca niste destepti am subevaluat greutatea traseului....poate mai tineti minte: “un deal mai mare”...
Dupa ce am depasit aceasta portiune, ne-am oprit si am facut cateva poze de grup intr-o zona superba de unde se vede totul in jur. Doamna care face parte din grupul care ne-a prins din urma, spune pe nume stancilor si ne povesteste pe scurt legenda de la care si-au capatat renumele.
Restul traseului este anevoios din pricina ghetii formate. Reusesc sa cad si sa imi zdrelesc un deget, dar avantajul este ca poteca nu este expusa si nu ai unde sa te duci. Cel mult sa te trezesti cu vreun bradulet infipt in vreo zona mai sensibila.
Imediat ce iesim din padure, vedem releul care pare incredibil de aproape. Acest lucru ne da aripi, mai ales ca am reusit sa ajungem in 2 ore si jumatate. Peisajul este absolut superb. Raul se vede ca un sarpe care se strecoara printre stancile care il strajuiesc. Masinile se vad ca niste furnicute care forfotesc grabite in toate directiile.
Primele branduse au scos capul din zapada si se incalzesc la soare, aparate inca de haina de zapada de vantul puternic.
Ajunsi la cabana, bem un ceai cald (respectiv un vin fiert cei care nu conduc) si mancam fiecare ce ne-am carat in traista.
Deoarece suntem hotarati sa nu ramanem peste noapte, nu ne lungim si o luam la pas, nu inainte sa primim indicatii pretioase de la domnii in varsta care ne-au insotit pana acolo.
Toni ne-a spus ca traseul de intoarcere se face in 4 ore, dar trebuie sa recunosc ca nu am crezut-o. Ce naiba, am urcat in 4 ore, la intoarcere probabil o sa facem mai putin ca doar mergem la vale.
Lasam in spate cabana si ne intindem la drum. Pe aceasta portiune exista zapada moale, dar nu ne punem parazapezile. Pantalonii stransi bine pe bocanc sunt suficienti momentan.
Traseul este lejer asa ca mergem destul de repede. Urmam semnul pana la stana parasita, dar desi mergem in viteza, facem pana acolo cam 2 ore. Se pare ca Toni a avut dreptate. Harta arata ca mai avem inca o data pe atat pana la masina.
Pe drum ne oprim doar pentru poze care datorita ca cerul este curat ies superbe. De la stana poteca coboara abrupt si betele sunt de mare ajutor. Nu mai exista zapada, dar covorul de frunze este la fel de alunecos, iar noroiul este omniprezent.
Coborarea este destul de solicitanta si o durere de cap incepe sa ma supere. Am mare noroc cu Alina care are tot timpul la ea ceva pentru situatiile astea. In cateva minute scap de durere si ma pot concentra la mers. Ne oprim sa ne tragem sufletul cand dam de o bancuta aflata chiar langa un izvor. Nici nu mai dam sacii jos din spate.
In 10 minute suntem din nou in picioare, dar moralul ne scade repede cand vedem ca poteca incepe sa urce la fel de vertiginos pe cat coborase mai devreme.
Urcam pana sus, ne asezam in fund si scoatem harta. Se pare ca mai avem o sa si inca o urcare intr-un varf de mot inainte sa iesim in locul in care schimbam poteca.
Mai avem cam o jumatate de ora pana cand soarele va apune, dar deja a slabit in intensitate.
Nu suntem speriati de faptul ca va trebui sa mergem noaptea, dar as fi mult mai linistit daca facem si urmatoarea schimbare de traseu pe lumina.
Frontalele noastre nu sunt tocmai niste scule performante. Eu (ca si colegul) am o chestie chinezeasca cumparata de Lenti din Obor. Face ceva lumina, dar nu se poate compara cu minunile tehnice gandite special pentru asa ceva.
Iesim in poteca mare si ne linistim. Pe aceasta ai putea sa mergi lejer cu masina si ar fi destul de greu sa o pierzi chiar si in conditii vitrege....sau ma rog, asa credeam atunci.
Ii dam inainte si suntem destul de relaxati, colegii ne povestesc despre tipurile de copaci si la ce tip de mobila pot fi folositi.
Soarele s-a ascuns de tot, dar este destul de lumina. Copacii sunt mai rari asa ca nu sunt probleme.
O iau inainte pentru ca ceilalti s-au dat la barfa si merg ca in parc. Asa sper sa ii trag un pic dupa mine. Desi la inceput nu pare a avea efect, reusesc sa ii fac sa se miste un picut mai repede.
Cand se aprind luminile, ne dam seama ca suntem aproape de oras. Dintr-o data in 15 minute se lasa bezna. Scoatem frontalele, dar reusim cu succes sa pierdem semnul. Din cauza ploilor, s-au format fagase din poteca care dau impresia ca poteca are mai multe variante.
Reusim sa gasim semnul si mergem mai departe, dar in 100m pierdem semnul din nou si nu il mai gasim. Marele nostru noroc este ca destul de aproape se vad becurile de pe strada asa ca hotaram sa ne indreptam spre ele. In 10minute ajungem intr-o gradina si suntem luati in primire de cativa caini fiorosi. Strangem randurile in jurul unui topor infipt intr-un bustean si facem diverse planuri de utilizare ale acestuia in situatia in care cainii ajung langa noi.
Ne luam inima in dinti si ne apropiem de casa in grup compact sperand ca cineva va iesi sa vada de ce sunt atat de agitati cainii.
In momentul in care credeam ca animalele respective or sa se repeada la noi, cineva iese din casa si le striga. Ne apropiem si ii explicam pe scurt ce am patit si omul somnoros si deloc impresionat ne arata poarta.
Probabil a mai avut parte de astfel de evenimente.
Cand iesim in drum, realizam ca am gresit poteca cu 20 de metrii. Mergem obositi dar foarte bine dispusi spre masina. Oamenii se uita la noi ca la niste extraterestrii deoarece nu vad mineri in fiecare zi cu frontalele in vant.
Intr-un final, dupa 12 ore de la plecare, am ajuns la masina. Am la mine o conserva de peste de la Toni si o desfac pentru a respecta traditia.
Suntem obositi, dar foarte satisfacuti de traseul facut.
La final pot spune ca este unul din cele mai frumoase zone vazute de mine. Merita sa faci traseul asta macar o data in viata si daca vrei sa te odihnesti cateva zile intr-o zona de vis, va recomand manastirea Stanisoara. Atentie: cazarea nu costa bani, dar va trebui sa aveti acordul staretului si sa participati la muncile zilnice.

Adrian

Debriefing

Lenti a murit in timp ce cobora de pe Aconcagua. Deja au trecut 4 luni cand scriu aceste randuri, dar tot nu imi vine sa cred. Imi este greu sa concep ca un om atat de plin de viata ca el pur si simplu nu mai este.
Prima data cand am fost pe munte fara el m-am simtit speriat...era atat de simplu sa stiu ca este el in fata sau ca il pot suna oricand sa ma scoata din rahat.
Trebuie sa recunosc ca ii datorez multe. El m-a ajutat sa ma cunosc mai bine, sa imi depasesc limitele si inhibitiile, dar poate cel mai important lucru este ca m-a facut sa gasesc alte modalitati de a-mi potoli ego-ul decat functia, puterea, banii, etc.
M-a ajutat sa devin un om mai bun si pentru asta nu o sa il uit niciodata.

Sper sa te odihnesti in pace prietene!

Adrian

Braul lui Raducu

Deja a trecut ceva timp de cand am inceput sa mergem pe munte si Lenti ne tot ameninta cu un traseu nemarcat, asa ca ne luam inima in dinti si ne pregatim de plecare.
Planul este simplu: Urcam pe Jepii Mici, facem Braul lui Raducu, iesim in Schill si coboram in Busteni la masina. Seara mergem la o intalnire a cluburilor montane.
Zis si facut! Ne cocotam in masina si plecam. De data asta Toni nu merge cu noi pentru ca are ceva treaba acasa. Ma gandesc ca este ceva foarte important deoarece asta s-a intamplat doar o singura data (cand am fost la Piatra Arsa iarna....).
In Busteni trebuie sa ne intalnim cu “colegii” (asa cum ii numeste Alina – deoarece Gabi este colega de serviciu cu ea), doi prieteni cu care am mers de multe ori pe munte.
Bineinteles ca pe drum am ascultat Parazitii si Rammstein deoarece lui Lenti ii place sa faca pe DJ-ul atunci cand este in dreapta – probabil se plictiseste.
Ajungem bine dispusi si parcam pe locul stiut: imediat langa parcare ca sa nu platim si acest serviciu :). Intre timp apar si Colegii si ii asteptam sa se echipeze. Reusesc sa ne surprinda deoarece au luat-o si pe mama Gabitei cu ei. Ne distram de minune la gandul ca o sa o ducem pe aceasta doamna in varsta pe Braul lui Raducu si desi pe mine m-a speriat putin ideea la inceput, Lenti este foarte incantat si nu are nici o problema cu asta. Acest lucru ma linisteste deoarece daca Lenti nu este agitat inseamna ca nu este nici o problema.
Cat timp se echipeaza si colegii, eu si Lenti, admiram un Volvo C30 care tocmai a aparut si este parcat langa masina mea si ne tot dam cu parerea pe marginea lui.
Intr-un final pornim la drum cu Lenti in fata. Prima parte a traseului este binecunoscuta si urcam pe drumul care pleaca de la telecabina pe langa rau. Imediat ce intram in padure indicatorul ne ajuta sa gasim imediat traseul propiu-zis. Vremea foarte frumoasa a facut ca poteca sa fie plina de excursionisti care coboara de la Babele pe jos. Bineinteles ca nu au nici un fel de echipament si sunt destul de terminati cand ajung jos, dar au ambitia asta.
Dupa primii 100 de metri Lenti se dezbraca in pielea goala si o ia inainte cu Colegul. Eu raman cu fetele mai in urma ca de obicei si mergem povestind toate tampeniile. Cand ajungem la prima traversare a izvorului, Lenti culege inca un excursionist care se arata interesat sa urce cu noi asa ca ne inmultim cu inca o persoana.
De data asta ordinea se schimba putin: Lenti este primul, apoi este Colegul, apoi persoana pe care am adoptat-o pe drum si eu. Cele 3 fete sunt cativa metri mai in urma. Traseul este destul de solicitant, dar din vorba in vorba reusim sa ajungem la intrarea in brau.
Aici ne oprim sa bem apa si noi ne repezim sa bem direct de la izvor. Lenti sta pe margine si zambeste, apoi ne povesteste cum a patit mai demult sa gaseasca un rahat in apa putin mai sus.
Ne distram copios pe tema asta si incepem sa mergem mai departe, dar surpriza........la nici 10 metri un rahat gros ca pe mana plutea in apa raului. Bineinteles ca Lenti a ras cu spume. E adevarat ca si noi am ras, dar mai cu jumatate de gura..noi chiar bausem apa de mai jos. Sper ca e adevarat ca orice apa care trece peste 10 pietre este potabila. :).
Lait-motivul acestei iesiri a fost cum poate sa faca un om un astfel de rahat. Bineinteles ca am trecut in evidenta toate posibilitatile prin care gaura fundului ar putea sa devina atat de mare :).
Uimitor este ca asta ne-a ocupat ceva timp. Exista ceva posibilitati si mai multe aveau si un negru la mijloc:)
Ne-am oprit sa mancam chiar la intrarea in brau – e adevarat ca putin mai sus pentru ca Lenti nu vroia sa fim vazuti si de alti turisti care s-ar fi putut lua dupa noi. Am mancat bine si apoi am plecat mai departe. Braul este incredibil de frumos. O poteca suspendata, dar care nu prezinta mari probleme. Trebuie avuta mare grija cu orientarea, deoarece sunt zone in care poti pierde foarte usor poteca si sa ajungi in balarii.
Pe drum Lenti care este foarte slobod la gura a deschis o discutie foarte interesanta cu mama colegei despre cei care fac diverse treburi in poteca, cum a surprins el astfel de specimene si ce le-a facut el. Bineinteles ca i-am dat cateva dupa ceafa pe tema asta, dar pentru el era un subiect perfect normal cu o doamna in varsta. :)
La mijlocul braului am gasit un om ratacit in jnepenis. Lenti a inceput sa strige la el ca sa il ghideze sa iasa de acolo. Poate incercati sa va inchipuiti pe cineva care urla: “mai la stanga, acum inainte...hai ...e bine...ce daca te zgarii...daca te-a mancat in fund. Ce cauti pe acolo?”
Omul a fost foarte bucuros ca a ajuns in poteca. Ne-am strans mainile si am plecat mai departe. Ne asteptam sa ne intalnim in orice moment cu cei de la diversele cluburi alpine care organizau un concurs pe un traseul ce il intersecta pe al nostru. In mod normal stiam ca ei vor urca pe Valcelul Lupului, dar dam de ei mult mai in fata pe un cu totul alt valcel.
Lenti s-a distrat de minune pe tema asta si i-a facut sa intre in pamant de rusine pe fiecare din organizatori atunci cand ii ieseau in cale. Colegii erau absolut uimiti de cat de bine cunostea fiecare piatra si fiecare firicel din zona si il priveau asa ca pe un zeu. Acum au inteles de ce ma simteam atat de in siguranta cand mergeam undeva cu Lenti.
Ne-am oprit sa ii admiram pe cei care urcau pe valcelul din spatele nostru si Lenti imi cere coarda pentru ca o cunostiinta de a lui (o sa o numim mai tarziu “Spiritul Muntilor” :) ) era insotita de un catel care nu putea sa urce pe ultima portiune.
In 10 minute Lenti s-a intors victorios cu catelul in brate si fericit de marea lui realizare.
Am plecat mai departe deoarece poteca incepea sa se aglomereze si in departare se auzeau tunete din ce in ce mai amenintatoare.
Am luat-o inainte, deoarece Lenti s-a oprit sa o sune pe Toni si trebuia sa stea pe loc ca sa aiba semnal.
Am iesit repede in Schill, fara nici o problema. Aici poteca era foarte aglomerata de turisti de weekend care erau foarte mandri de performanta de a ajunge asa de sus. Unul dintre ei vorbea la telefon cu prietenii si se mandrea ca in maximum jumatate de ora este sus in platou. Bineinteles ca ne-a distrat pe tema asta pentru ca la felul in care mergeau probabil mai aveau ore bune pana acolo. Asta daca reuseau sa ajunga.
M-am dezbracat si eu de tricou ca sa ma asortez cu Lenti si ne oprim sa mancam o ciocolata. Pe langa noi trece un grup de 3 tineri care tarau cu greu un sac de carbuni de gratar dupa ei. Vroiau sa faca sus pe platou un gratar, dar cel care trebuia sa aduca carnea nu a venit pana la urma. Partea proasta este ca abia mai reuseau sa traga de sacul respectiv. Lenti se ofera imediat sa le cumpere sacul, dar bineinteles la un pret promotional: doar ii scapam de un chin.
Desi am negociat 10 minute, nu ne-am pus de acord si i-am lasat in plata Domnului.
Cand am ajuns la masina, in ciuda tunetelor si a norilor din ce in ce mai amenintatori, nu am vazut nici o picatura de ploaie.
Ne-am apucat sa ii sunam pe Punki si pe Mare sa vedem cum ii adunam si pe ei la o bere in seara aceea. Din pacate doar Mare a venit la aer si ne-am distrat de minune.
Nu are rost sa va povestesc ca am reusit sa facem un foc mai mare decat al organizatorilor, Lenti s-a spalat gol in rau si a cumparat autografe de la oamenii din jur. Cu ocazia asta am format si un club, deoarece trebuia sa fim neaparat membrii intr-o astfel de organizatie sa participam. Lenti este presedintele nostru. :)

Prima data in Fagaras...

Vara si-a intrat in drepturi! Afara este cald, poate putin prea cald deja. Lenti este plecat in concediu in Europa si noi ne plictisim prin jurul casei. E adevarat ca am mai mers de cateva ori la munte (in ultimul timp mergem o data pe saptamana), dar nimic serios. Doar asa ca sa nu ne pierdem antrenamentul.
Noroc cu Liviu, colegul meu de la Sibiu, care ne ispiteste cu o iesire in Fagaras. Deoarece nu mai fusesem si asteptam cu nerabdare sa mergem si acolo, am acceptat imediat.
L-am racolat si pe Mihai – fratele Alinei – si am plecat la drum. Desi in mod normal merg la Sibiu pe ruta care traverseaza Valea Oltului, de data asta am luat-o pe Brasov. Drumul a fost lung si plicticos. Noroc ca am plecat foarte de dimineata si primele blocaje le-am prins abia in Brasov.
Cu Liviu ne intalnim aproape de Sambata si il urmam in viteza peste drumul plin de gropi care ne duce la Sambata de Sus unde vom lasa masinile.
Cu prilejul asta o cunoastem si pe sotia lui, pe Delia.
Suntem foarte veseli si optimisti deoarece peisajul este superb, si traseul ales nu este chiar unul greu.
Ideea era sa mergem pana sus in Fereastra Mare, apoi sa innoptam la Cabana Sambata si a doua zi sa ne intoarcem la masini.
Traseul incepe foarte lejer cu drumul forestier care pleaca de langa hotelul din Sambata si contiuna asa destul de mult pana cand intra in padure. Poteca merge pe langa un rau si il traverseaza de cateva ori. Cand ajungi la un loc de popas frumos amenajat, daca faci cativa pasi in dreapta o sa vezi o cascada superba.
Am ajuns repede si fara efort la cabana, ajutati si de povestile lui Liviu care ne spune cum a reusit el sa faca o pana intr-o jumatate de zi. Ne-am distrat de minune, mai ales ca Liviu are un fel anume de a spune povesti, specific ardelenilor.
Ajunsi la cabana, ne-am cazat, am debarcat bagajele grele si am iesit la masa afara. Vremea este super. Nu este nici foarte cald nici foarte frig. Este numai bine.
Dupa ce mancam, o luam la picior spre Fereastra Mare care se vede impunatoare in fata noastra. Bineinteles ca nu mi-am luat nimic de pus pe cap si soarele ma omoara cand ies in camp deschis. Traseul se complica putin deoarece incepe sa urce destul de abrupt, dar peisajul este superb. M-am gandit ca in toata aceasta treaba este implicat si subconstientul nostru care era insetat de Fagaras, dar uitandu-ma zilele trecute peste poze mi-am dat seama ca am avut noroc in primul rand de o vreme absolut deosebita (deoarece nu se vedea nici macar un nor) si ca peisajul este cu adevarat incantator.
Pe drum ne-am oprit de mai multe ori sa facem poze, din pacate camera mea mare si grea isi spune cuvantul si nu fac chiar asa de multe poze pe cat mi-as fi dorit. Liviu isi tine camera bine ascunsa – de fapt nici nu a luat-o de la cabana. Pentru el fotografia este un adevarat ritual si sa faci poze asa cum facem noi de obicei este un sacrilegiu. Totusi nu a rezistat si mi-a cerut camera de cateva ori..:)
Liviu si Delia au ajuns primii sus in creasta si ne incurajau prin semne sa ajungem si noi mai repede acolo. Cand am ajuns sus am inteles si de ce: in toate directiile privelistea era ametitoare.
M-a impresionat admiratia pe care o are Liviu fata de natura si m-a facut sa ma gandesc mult mai atent la anumite lucruri. De exemplu raurile care curg de cand lumea din varf de munte si care or sa mai curga mult timp de acum inainte si care ar uimi orice om din lumea araba care nu este obisnuit cu atata apa din senin.
Sus in Fereastra, am intalnit pentru prima data un fenomen ciudat. Adica la soare daca stateai scoteai limba de cald si nu stiai ce sa mai dai jos de pe tine ca sa scapi de caldura, dar cand ne-am mutat la umbra am murit de frig. Era atat de frig incat iesea abur din gura.
Am stat ceva timp in sa, dar a venit ora la care trebuia sa coboram, deja soarele se lasase amenintator spre apus si incepea sa se ascunda dupa varful din stanga noastra.
Ma usturau mainile si picioarele ingrozitor. Soarele facuse ravagii si am invatat inca un lucru important: niciodata sa nu pleci fara maneca lunga si fara macar o sapcuta la tine. Echipamentul pe care il folosesti este foarte important.
La coborare am facut niste poze superbe cu soarele care se pitea dupa muntele din stanga noastra.
Am ajuns la cabana aproape pe intuneric. Pana am asezat masa, soarele se pitise de tot si a trebuit sa luam gecile pe noi pentru a nu ingheta. Ne-am culcat linistiti in cabana si am dormit foarte bine pana a doua zi la 10.00. Deoarece era inca devreme am hotarat sa urcam si la chilia acum parasita a unui calugar care a trait multi ani in sihastrie putin mai sus de cabana noastra.
Drumul este taiat in munte si este foarte abrupt. Desi se ajunge in cel mult 45 de minute, traseul a scos untul din noi mult mai tare decat cel de ieri. In schimb a meritat sa vedem chilia sapata in piatra si peisajul deosebit care se intindea in fata noastra.
Am facut poze si am plecat destul de repede deoarece Liviu trebuia sa ajunga in alta parte.
La intoarcere ne-am intalnit cu multe grupuri de oameni care urcau la cabana pentru cateva ore de relaxare.
Traseul a fost foarte frumos si a meritat drumul cu masina de cateva ore bune. Liviu ne-a promis ca mai merge cu noi. Sa vedem cand se va tine de cuvant.
Probabil cand se va intoarce si Lenti!

Adrian

Piatra Craiului

Inceputul de an a fost unul tare agitat asa ca nu prea am avut timp de munte. In schimb dupa ce lucrurile s-au linistit am preferat sa mergem sa vizitam putin Ardealul deoarece ni s-a parut super interesant atunci cand am fost in Retezat.
Desi am vazut locuri foarte frumoase si excursia noastra a fost interesanta, gandul ne statea tot la munte. Asa ca atunci cand am ajuns acasa am pus-o de o alta expeditie.
Lenti a venit cu o super idee: sa mergem in Piatra Craiului!
Ca de obicei, zis si facut. Intr-o vineri, la sfarsitul programului ne-am urcat in masini, de data asta in echipa extinsa: Lenti, Toni, Alina, Tarzan, un prieten al lui Tarzan si eu.
Ca sa nu ne inghesuim aiurea, ne-am impartit pasagerii: Lenti l-a luat pe Tarzan, iar eu pe prietenul lui.
Pe drum ne-am distrat de minune, deoarece era deja ora 18.00 si trebuia sa ajungem cat mai devreme la Zarnesti, am mers “putin” mai tare. Prietenul lui Tarzan mi-a tinut o teorie groaznica despre posibilitatea ca lui Lenti sa ii sara o roata si sa ne loveasca, lucru ingrozitor la viteza aceea, apoi mi-a povestit cand a fost el prins de radar cu 61km/h si asta doar din cauza sotiei care il stresa, etc. Bineinteles ca am fost un gentelman si nu l-am dat jos din masina. Am strans din dinti si am mers mai departe. Mergeam in spatele lui Lenti pentru ca el avea detector de radar (pe care si l-a cumparat dupa experienta permisului ridicat pentru viteza....:) ) asa ca nu prea ne formalizam in localitati. Foarte agitat din cauza “prietenului” de la mine din masina, nu am observat ca la iesire din Nistoresti Lenti franeaza brusc pentru ca o masina de politie venea din fata. Am franat si eu cand am vazut inamicul, dar deja era prea tarziu asa ca am trecut prin dreptul lor cu putin peste 120km/h. Restul drumului am mers perfect regulamentar si l-am disperat pe Lenti care se tot oprea sa ma astepte. Aceasta intamplare a fost laitmotivul weekend-ului. Eram sigur ca o sa vina cineva la mine la usa si o sa imi ceara permisul. :)
Am ajuns la Gura Raului unde am lasat masinile. Deja era trecut de ora 22.00. In coloana, regulamentar, am pornit catre Fantana lui Botorog, profitand de luna plina care ne permitea sa mergem fara frontale momentan. La fantana, am facut dreapta si am intrat in padure. Aici a trebuit sa aprindem frontalele pentru ca intunericul era deplin din cauza copacilor. Tarzan era foarte vesel deoarece pe drum se luptase cu o sticla de bere de 2 litri asa ca a inceput sa cante ( a se citi “urle”). Imediat a intrat Toni in el si l-a linistit. De fapt doar i-a coborat putin volumul. A reusit pana sus sa ne treaca prin tot repertoriul lui de cantece si poezii si trebuie sa recunosc ca stie foarte multe.
Spunea ca face asta ca sa tina ursii departe, dar in realitate cred ca acestia ne-ar fi mancat numai ca sa scape de galagia pe care o faceam. In ritmul asta am ajuns in poiana care se deschide la 45 de minute de cabana Curmatura.
Acolo am fost luati in primire de cainii ciobanesti de la stanele care o impanzesc. Bineinteles ca volumul lui Tarzan a crescut instantaneu ca sa acopere urletele cainilor. “Prietenul” scos cateva petarde si a inceput sa le aprinda. Toni si Lenti au innebunit si cred ca i-ar fi strans de gat daca nu se potoleau. Am traversat poiana cu bine si am intrat din nou in padure, fericiti ca am scapat si de data asta. Barbatii expeditiei, adica Lenti, Tarzan si “Prietenul” au luat-o inainte. Eu, Alina si Toni suntem putin mai in spate.
La un moment dat noroiul ne ajunge la genunchi si hotaram ca e timpul sa ne oprim. In mod sigur am gresit traseul la iesirea din poteca. Lenti se apuca sa isi schimbe bateriile la lanterna (sau “far” cum va fi cunoscuta aceasta ulterior:) ) si isi aprinde becul cu halogen ca sa regaseasca traseul. Suntem cu 15 metri sub poteca si incepem sa urcam ca sa revenim pe traseul obisnuit.
Cand ne-am intors ne-am dat seama ca nimerisem pe drumul pe care erau scoase vacile de la stana la plimbat si din cauza asta era atata noroi.
Lenti s-a apucat sa ne arate ce tare e frontala lui si a inceput sa o foloseasca ca pe o sabie laser.
In 20 de minute am ajuns la cabana fara alte emotii si am inceput sa tropaim pe lemnele cabanei. Ora era trecuta de 1 noaptea. Tot ciocanind pe la usi, la un moment dat a iesit cabanierul rupt de somn si fara sa spuna multe cuvinte ne conduce intr-o camera si ne lasa acolo. Nu ne intreaba cati suntem, de ce, cand platim, etc.
Tarzan avea un mare chef de vorba in continuarea si si abia am reusit sa ne culcam.
A doua zi la prima ora eram in picioare. Am mancat ceva si am pornit la drum: traseul abia incepea.
Am urcat pe traseul din stanga cabanei spre varful Turnu. In drum ne-am oprit la frumoasa belvedere din care se vede intreaga vale a Crapaturii, apoi am urcat pe hornul destul de abrupt din apropiere. Tarzan a urcat primul, apoi Alina, Lenti, “Prietenul”, eu si ultima Toni.
In partea de sus ne-am oprit sa o asteptam putin pe Toni, asa ca am avut ocazia sa schimbam cateva cuvinte cu “Prietenul”. Acesta era foarte curios de latimea crestei asa ca il tot stresa pe Lenti cu intrebarea asta. Raspunsul a venit prompt: “intre 30 de cm si 2 m”:). “Prietenul” s-a linistit, s-a gandit putin apoi ne roaga sa mearga intre mine si Lenti pentru ca el nu vrea sa moara. Este mult prea tanar.
Cred ca va dati seama cat de tare ne-am distrat pe tema asta.
Desi era cald, norii coborau amenintatori si ne manau din spate. Din cauza asta nu prea ne-am oprit sa ne tragem sufletul si am manat inainte.
Privelistea este absolut minunata. Nu degeaba se spune ca acest masiv este unul dintre cele mai frumoase de la noi din tara. In partea in care norii nu isi faceau de cap, se vedea drumul care duce in Plaiul Foii serpuind si din loc in loc cate o cabana care nu parea mai mare ca o furnica.
Traseul de creasta alterneaza portiunile foarte lejere cu portiunile expuse (dar care sunt in majoritatea lor asigurate cu cabluri). Cred ca este cel mai frumos traseu pe care l-am facut eu pana acum.
Intr-un final ajungem la refugiul de pe varful Ascutit. Ca de obicei eu sunt ultimul impreuna cu Toni, desi de data asta nu mai sunt chiar distrus de efort. In fata noastra este “Prietenul” care ne povesteste ca “ii tremura gladiolele” si ca el nu mai poate. Ii arat indicatorul cu “Refugiul Varful Ascutit 30m” si incearca sa se mobilizeze. Afara incepea sa bureze asa ca ne-am repezit spre refugiu. Aici un alt grup tocmai luase masa si se pregatea sa plece mai departe spre varful La Om. Am ramas doar cu un un tip si o tipa care erau hotarati sa ramana peste noapte in refugiu, asa ca ne-am asezat la masa. Tarzan era suparat ca vrem sa ramanem acolo si ca nu mergem si noi mai departe. El vroia sa ramanem in unul din refugiile de la Grind.
Pana la urma l-am convins si am intins izoprenul si sacii de dormit. “Prietenul” spune ca el este claustrofob si ca el coboara la Curmatura. Incercam sa il convingem prin toate metodele sa ramana, mai ales ca se lasa seara si el nu era tocmai sigur pe el, dar nu reusim sub nici o forma.
Isi ia rucsacul si incepe sa coboare. Pana la urma a reusit sa ajunga la cabana fara peripetii.
Noi bem o tuica de la Tarzan si ne inveselim. In refugiu ajung doi tipi cu care ne-am intalnit in Ceahlau si imediat Lenti intra in modul de spus povesti :). Stam la taclale cateva ore, dar cei doi (insotiti de alte cateva persoane pe care nu le cunosteam) pornesc la drum mai departe. Se porneste si ploaia asa ca inchidem usa si ne bagam in sacii de dormit. Partea proasta este ca in refugiu incepe sa picure si Toni se crizeaza ca apa ajunge pe sacul ei de puf. Lenti scoate o folie de supravietuire si o intinde in interiorul refugiului cu ajutorul unei cordeline. Gata problema era rezolvata. Am dormit (si de data asta imbracati – GATA NE LUAM SACI DE DORMIT) pana cand s-a mijit de ziua. Atunci am iesit afara sa vedem rasaritul care era absolut superb. Am facut o groaza de poze pe tema asta.
La masa ne-am distrat de minune de colegii nostri de refugiu al caror sac ajungea lejer la 15 kg datorita cratitelor, surubelnitelor, etc...
Tarzan scoate afara folia de supravietuire la uscat pentru ca el vrea sa o recupereze. Ii urmarim pe cei doi colegi cum se indeparteaza de cabana si dintr-o data observam o capra neagra care isi iteste capul dupa o stanca.
Lenti si Toni vor neaparat sa ajunga La Om asa ca pornesc la drum. Tarzan comenteaza ca el nu isi misca fundul, mai ales ca sunt si ceva nori la orizont, asa ca noi trei hotaram sa coboram direct la Curmatura.
Intre timp, stam la soare si cand admiram privelistea cu totul si cu totul deosebita, ne trezim cu caprele negre chiar langa noi in spatele refugiului.
Deoarece acolo este de obicei locul unde cei sositi la refugiu se usurau, am ajuns la concluzia ca este iarba mai grasa si din cauza asta vin caprele acolo. Am facut niste super poze de la 2 metri de ele.
Am mai stat putin la povesti apoi am luat-o la vale. Ne-am oprit intr-o poiana si am mancat linistiti. Bineinteles ca am facut misto de Lenti si de Toni si ni-i inchipuiam cum vin ei spunand ca au ajuns pana la capat, cand, de fapt, s-au intors din drum.
Am ajuns destul de repede la Curmatura si acolo am inceput sa il cautam pe “Prieten” si asa aflam ca dupa ce a chefuit toata noaptea, de dimineata a plecat catre locul unde parcasem masinile de frica sa nu ne intoarcem pe alt traseu si sa il lasam acolo.
Am stat si la Curmatura destul de mult, ca sa le dam timp celor care au mers mai departe sa ajunga si ei. Nu avea rost sa mergem si sa stam la masina.
Cand ne-am plictisit am plecat mai departe. Am ajuns repede la masini ascultand povestile lui Tarzan despre prostiile facute pe munte.
Cand am ajuns la Fantana lui Botorog inapoi, vorbim cu Lenti la telefon si ne spune ca in 10 minute ajunge si el acolo.
Cat ne spalam bocancii si parazapezile, apar si ei. Mai tarziu am aflat ca Lenti a tot batut-o la cap pe Toni sa mearga mai repede ca sa nu riste sa de-a ochi cu noi fara sa ajunga acolo unde si-a propus.
Am ajuns la masini si am baut o bere fara alcool (“Prietenul” a facut cinste ca l-am luat cu noi) apoi am plecat spre casa.
A fost o tura pe cinste! Abia o asteptam pe urmatoarea....

Adrian

Retezat

Tura facuta de revelion a fost de pomina, dar, din pacate, dupa aceasta am facut aproape doua luni pauza. Am avut o perioada agitata la serviciu cu foarte multe lucruri pe cap, asa ca nu am mai avut timp sa plecam nicaieri. Din fericire (sau din pacate) nici Lenti nu a mai plecat nicaieri in perioada asta asa ca frematam de nerabdare sa iesim din casa.
Lenti a venit cu o idee super: hai sa mergem in Retezat. Mancam pastrama de oaie si bem bere in mijlocul muntilor. Zis si facut. Ne imbarcam in masini insotiti de Florin (prietenul de care am mai pomenit) pornim catre Ohaba de sub Piatra condusi de GPS (ca sa citez din Parazitii).
Ca de obicei mersul pe autostrada a fost un deliciu! Cand s-au trezit fetele, au fost uimite de cat de departe am putut ajunge – depasisem Ramnicul Valcea binisor cand ne-am oprit sa mancam pe malul Oltului. Deoarece era destul de frig am mancat in masini repede si am plecat mai departe. Am trecut prin Sibiu pentru prima data in viata mea, deoarece GPS-ul a considerat mai sigura ruta ocolitoare decat Valea Jiului.
Am ajuns in jur de ora 09.30 in Ohaba, din intamplare chiar acolo unde trebuia sa facem dreapta pe malul raului – mare noroc pentru ca GPS-ul nu oferea informatii detaliate despre zona respectiva. Pe drum am admirat ramasitele marelui combinat siderurgic de la Calan. Din pacate este incredibil ca din tot ce era acolo a ramas doar o ruina gigantica. Chiar si oamenii par tristi in zona aceea. Lenti a reusit sa isi sparga capacul unei roti intr-o groapa imensa pe care nu a vazut-o. A avut mare noroc ca s-a intamplat numai atat.
De la Ohaba, am mers pe un drum de o calitate indoielnica destul de multi kilometrii pana am ajuns la locul unde trebuia sa lasam masinile. Ne-am oprit, am parcat masinile astfel incat sa nu incurce pe nimeni si ne-am facut bagajele. In acest timp “barbatii” au baut si cate o bere asa de avant. Am cunoscut si cabanierul si pe sotia sa care au devenit foarte atenti cand le-am spus ca suntem interesati sa cumparam tuica de la ei. Fetele au hotarat sa ne lase in pace si au luat-o inainte, dar noi eram hotarati sa cumparam tuica.
Asa ca am fost poftiti in casa omului sa degustam sortimentul dorit. Ne-am hotarat ce vrem si Florin a agatat victorios de rucsac sticla obtinuta. Am plecat in tromba ca sa le prindem pe fete din urma, dar ele deja aveau un avans substantial. Noroc ca s-au oprit sa isi traga sufletul langa o conducta imensa si le-am prins din urma. Deoarece Lenti imi pusese din nou placa cu “plimbarica” si “doua ore prin padure”, sacul meu era super greu...se pare ca nu o sa ma invat minte niciodata si din acest motiv limba mea era din nou la nivelul picioarelor.
In fine, dupa inca 45 de minute am parasit drumul pe care mersesem si am intrat in padure. In realitate traseul chiar era ok si am ajuns destul de repede la Gentiana. Partea proasta abia acum incepe, deoarece camera in care suntem cazati arata mai mult ca un pod si vantul bate prin toate incheieturile.
Noi deoarece inca nu aveam saci de dormit “beneficiam” de sacii lui Lenti de vara. In seara aceea am dormit imbracati in geaca si pantaloni grosi ca sa putem atipi macar un pic.
Cand a inceput sa se lase seara, am inceput sa ne invartim in jurul cabanei, in cautarea unui loc in care sa facem focul. Cabanierul ne spune ca in mod normal nu avem voie, dar deoarece zapada are mai mult de un metru, nu are ce se intampla asa ca ne da o lopata. In spatele cabanei la vreo 50 de metrii, Lenti gaseste locul ideal de foc si se apuca sa sape. A facut o gaura de un metru patrat si adanca de un metru apoi a inceput sa puna lemne. Bineinteles ca lemnele erau craci uscate din copacii din jur. Cu ocazia asta reusim sa facem si un bine, deoarece am curatat de uscaciuni totul in jur. Am aprins focul – de fapt Lenti a aprins focul pentru ca era singurul care a iubit tiganca :) – si am inceput sa ne gandim cu ce naiba sa inlocuim gratarul.
Tot Lenti vine cu o idee deosebita: taiem cutiile de bere la capete, le desfasuram si le asezam peste foc. Pastrama s-a facut exemplar in aceste recipiente, care se gaseau in mod natural :) in cantitati suficiente in jurul nostru.
Deoarece se lasase frig, ne-am retras cu totii in sala de mese a cabanei ca sa mancam. Am scos din rucsac o sticla de vin bun (un alt motiv sa ii fac pe toti sa se tavaleasca de ras, pentru ca am carat greutatea aia imensa cu mine) si am mancat pe cinste.
Ne-am culcat repede pentru ca a doua zi aveam doua varfuri de facut.
Dimineata m-a trezit Lenti sa vad vulpea care venea in fiecare dimineata langa cabana deoarece stia ca o sa primeasca de mancare. Ne-am incaltat si ne-am repezit sa ii tragem poze in bot (care era pe deasupra si ranit :) ), apoi am mancat repede si am luat-o la deal.
Avantajul ca zapada depasea un metru a fost ca am putut merge in linie dreapta si nu dupa poteca obisnuita scurtand mult din traseu. Intr-o ora am ajuns in locul unde incepea urcusul spre creasta si ne-am pus coltarii, pentru ca zapada era beton. Primul a urcat Florin care spre uimirea mea a ajuns foarte repede sus, desi panta era foarte inclinata. Urmatorul am fost eu, apoi Alina, Toni si ultimul Lenti. Am urcat mai mult de jumatate fara nici un fel de problema, dar acolo dintr-o data am simtit pur si simplu ca nu mai pot sa continui. Pur si simplu parca ceva imi spunea ca nu trebuie sa mai fac nici un pas. Nu stiu daca a fost frica sau ce altceva, dar m-am intors, am luat-o pe Alina si am inceput sa coboram.
Bineinteles ca toata lumea imi explica ca mai este foarte putin si ajungem sus si ca privelistea este superba, dar chiar nu mai puteam sa fac nici un pas. Culmea este ca din punct de vedere fizica ma simteam bine si mai aveam mult pana la capatul puterilor. Nici acum nu pot sa imi explic sentimentul respectiv si marele noroc este ca nici nu l-am mai avut de atunci.
Trebuie sa mentionez aici ca nu mi-a fost frica cu adevarat nici macar o singura data cand am fost cu Lenti pe munte. Eram sigur ca nu are ce sa mi se intample si indiferent de situatie Lenti nu ar fi riscat nimic.
Desi Alina mi-a tinut o teorie groaznica pana am ajuns la masina, adica mai mult de doua ore, cred ca am procedat corect. Si acum as proceda exact la fel.
Lenti, Toni si Florin au continuat si au facut tot traseul.
Noi ne-am intors la cabana si acolo am hotarat sa mergem la masina si apoi direct acasa. Alina nici nu vorbea cu mine pentru ca m-am intors din drum. Cu Lenti am vorbit la telefon, dupa mii de incercari deoarece nu aveam semnal in zona, si i-am spus ce facem.
Cand am ajuns la masina, m-a sunat Lenti si mi-a spus ca se vor cobora si ei la masini, dar ca vor ramane la cabana de la care am cumparat tuica pana a doua zi, pentru ca nu mai aveau cum sa ajunga in timp util sa prinda lumina.
Noi am mancat ceva rapid si ne-am intors. Ne-am intors pe unde am venit, adica am ocolit prin Sibiu. Deoarece nu ne grabeam, ne-am oprit peste tot si am facut poze.
Chiar daca tura nu a fost chiar asa de reusita, plimbarea per total a fost una de vis. Am apucat sa fac poze atat la munte cat si in oras si am ajuns destul de repede si acasa.
Si aceasta iesire mi-a reintarit increderea in cat de mare este influienta subconstientului asupra noastra, mai ales in situatii solicitante.
Nu stiu ce m-a facut sa ma intorc din drum, dar nu regret ca am facut-o. Cred ca uneori trebuie sa facem si asta. In mod cert trebuie sa dam totul sa obtinem ce ne propunem, dar in mod sigur nu trebuie sa dam orice...

Adrian

Revelion 2007

30 DECEMBRIE!!!! A venit si timpul sa plecam la Omu. O sa facem revelionul in statie, deja totul este aranjat de Lenti. Suntem opt: Eu, Alina, Lenti, Toni, Elena, Cip, Ionut si sotia sa.
De data asta plecam doar cu masina lui Lenti si ne straduim sa plecam cat mai devreme, deoarece incercam sa urcam la Babele cu prima telecabina pentru a fi cat de siguri se poate ca urca. Nici nu se pune problema sa urcam pe jos, sacul meu se apropie amenintator de 15 kg din cauza tonelor de mancare si de bere. Ca sa aveti o imagine completa, trebuie sa va spun ca Lenti are in sac o oala de sarmale – bineinteles din carne de pui ca aceea de porc nu este sanatoasa :).
Reusim sa ajungem primii la telecabina. Parcam masina chiar in fata, ne echipam repede si cu Lenti in frunte ne infiintam pe scara pe care de obicei se coboara de la telecabina, chiar in fata usii. Am uitat sa povestesc ca suntem decat noi patru. Elena, Cip si ceilalti vor ajunge mai tarziu, deoarece nu vor sa se trezeasca cu noaptea in cap.
Angajatii de la telecabina trec pe langa noi morocanosi ca orice oameni treziti de dimineata sa mearga la serviciu. Lenti se strecoara dupa ei sa incerce sa ii convinga sa ne urce in telecabina care face prima cursa.
Din pacate oamenii respectivi nu sunt intr-una din zilele lor bune si ne dau afara fara menajamente. Infofoliti bine punem sacii gramada intr-un colt si ne intindem la povesti ca sa mai uitam de frigul de afara. Apar inca cateva persoane care asteapta prima telecabina. Lenti nu se poate abtine si se baga in seama cu ei si porneste o discutie lunga despre trasee, echipament de munte, etc.
La 9.00 se deschide la telecabina asa ca mergem si ne luam bilete. Desi sufla vantul prin geamurile lipsa ale salii de asteptare, atmosfera este mai placuta decat afara.
Toni imi povesteste putin despre geografia zonei si asa aflu despre Mecet, Coltii Morarului, Valea Cerbului, etc.
Spre rusinea mea, trebuie sa recunosc ca este prima data cand merg la Babele asa ca trebuie sa iau o piatra in gura.
Gata! Pleaca telecabina. Ne urcam sacii in spate cu greu si ne cocotam in telecabina. Bineinteles ca pana sus ne spargem de ras si facem misto de tot ce misca, inclusiv de colegii de telecabina. Noroc ca probabil ca unele glume sunt chiar reusite pentru ca nici acesti nu reusesc sa isi ascunda zambetul de pe buze.
Ajunsi la Babele, ne oprim la cabana. Fetele beau un ceai si desi intampinam rezistenta, Eu si Lenti ne bagam la un vin fiert. Pentru ca noi mergem mai incet, o luam inainte. Cand spun noi ma refer la mine, la Alina si la Toni. Lenti a considerat ca ne poate da o cana de vin avans asa ca el ramane la cabana.Noi mergem langa Sfinx si facem cat de multe poze putem, apoi o luam incet spre Omu. Cand ne apropiem de Baba Mare il vedem pe Lenti iesind in forta din cabana si indreptandu-se spre noi.
Eu sunt primul si sunt urmat la cam 30 de metri de Alina si Toni. Vremea este ok doar ca bate destul de tare vantul. Traseul nu este foarte greu asa ca mergem destul de bine.
Lenti ma prinde repede din urma si ne dam la barfa cat timp le asteptam pe fete. Cand ne pornim din nou, reusim sa prindem din urma un alt grup de excursionisti :). Oamenii nu aveau nici o treaba. Mergeau la Omu, dar nu aveau coltari, nu aveau de gand sa mearga pe poteca de iarna si erau foarte convinsi ca fac as o mini plimbarica. Lenti se ia putin de ei, dar renunta cand vede ca nu are succes si ii lasa in pace.
Hotaram sa mergem si noi pe poteca de vara, dar ne punem coltarii. Trebuie sa recunosc ca este prima daca cand mi-i pun “in misiune”. Pana acum, doar am exersat. Lenti este primul apoi este Alina, Toni si eu inchid coloana. M-am obisnuit foarte repede sa merg in coltari mai ales dupa ce era cat pe aici sa imi sparg un bocanc cand m-am calcat cu celalalt picior. Noroc ca nu s-a intamplat nimic – doar alesesem bocancii cu Lenti :) Noroc ca Lenti nu avea timp sa ma bazaie si teoria cu “mergi ma mai cracanat” a durat doar cateva minute.
Ajungem cu bine in partea cealalta si ne dam jos coltarii. Lenti si Toni hotarasc sa taie panta direct si sa nu mearga pe poteca obisnuita. Noi nu riscam si mergem pe traseul marcat.
De aici ajungem destul de repede la cabana cu doar cateva minute inaintea lui Lenti. Vantul bate foarte tare si abia reusesti sa stai in picioare fara sa te agati de ceva.
Trebuie sa recunosc ca ma simt foarte bine pentru ca am reusit sa ajung aici. Ne schimbam in ceva mai lejer si desfacem o bere. Lenti vrea sa doarma un pic pentru ca se simtea obosit. Noi impreuna cu Toni plecam sa mai facem un traseu micut. Coboram pana aproape de Hornurile Malaiesti si admiram privelistea superba. Un pic mai jos zona este ferita de vant asa ca este superb.
In aceasta perioada am facut cele mai frumoase poze si abia astept sa mai prind un rasarit de soare la Omu.
Am stat pana a inceput sa se intunece si apoi am urcat la cabana. Toni ne-a lasat singuri pentru ca ea a vrut sa mearga mai departe. Logic ca pentru mine era prea mult pentru o zi asa ca am hotarat sa ne intoarcem. Oricum cand am ajuns aproape de cabana, incepe sa se vada si Toni.
Cand am ajuns Lenti era in forma si tocmai ajunsesera si ceilalti prieteni. Am baut rapid o bere si am coborat in sala de mese sa mancam. Masa a fost pe cinste. A meritat sa tragem de rucsaci.
Cip se baga in pat de urgenta si nu se mai trezeste pana a doua zi. Noi am stat la povesti, dar ne bagam si noi in pat repede.
A doua zi am facut cu totii un traseu. La ora 06.00, Toni s-a trezit si s-a apucat sa fosneasca toate pungile (“tot ce ai in rucsac trebuie sa fie pus intr-o punga, preventiv sa nu se ude”), desi am amenintat-o cu razbunarea :).
Bineinteles ca Lenti a condus “ostilitatile” si ca a mers mai departe decat puteam eu. Din acest motiv eu si Alina ne-am intors dupa aproape 2 ore distanta de cabana. Am ajuns cu bine la cabana, dar nu fara emotii. Din cauza ca eram foarte agitati, nu am fost atenti la poteca. Din pacate aceasta trecea printr-o zona in care zapada era sticla. Am taiat trepte boscorodind, pana cand Alina a luat-o la vale. Bineinteles ca am inghetat!!! Printr-o minune s-a oprit fara sa inteleg in ce se sprijina. Am ajuns imediat la ea, dar abia reuseam sa ma tin pe picioare. Nu stiu nici astazi cum am reusit sa imi scot coltarii si sa mi-i pun in picioare. Dupa ce mi-am pus coltarii, a fost ok. Am ajutat-o si pe ea sa isi puna gherutele si ne-am intors in zona sigura. De acolo am ocolit prin stanga zona periculoasa.
Nu am spus la nimeni pana acum patania ca altfel Lenti ne-ar fi strans de gat. Mai ales la cata teorie ne-a tinut el relativ la siguranta.
Singurul lucru bun din toata treaba asta este ca de atunci am avut grija sa fie excesiv de grijuliu si nu am mai calcat fara coltari in nici o zona expusa.
Ajunsi la cabana, ne-am culcat putin si numai bine, cand ne-am trezit, au venit si baietii. Bineinteles ca Toni vrea sa doarma, dar ne-am coalizat toti impotriva ei si nu am lasat-o sub nici o forma drept razbunare pentru dimineata.
Ne-am asezat cu totii in pat sa ne tragem sufletul pentru marea seara. Erau doua evenimente distincte: revelionul si intrarea in Comunitatea Europeana.
Din acest motiv, in sala de mese, pe unul din pereti, trona un steag imens al CE. Deja incepea sa se aglomereze. Au inceput sa vina multi oameni (bineinteles ca Lenti cunostea pe toata lumea :) ). Chiar daca nu erau locuri suficiente in statie, oamenii nu aveau o problema. Au dormit in cabana de alaturi, chiar daca nu era incalzita. Toti erau niste profesionisti si aveau tot echipamentul necesar.
Revelionul a fost memorabil. Am mancat de la slana de la Elena pana la sarmale de la Lenti. Totul a fost stropit cu tuica si cu bere. Am iesit afara la miezul noptii impreuna cu ceilalti ca sa facem poze cu steagul din bucatarie. Bineinteles ca afara era un viscol ingrozitor si nu se intelege mare lucru din pozele acelea.
Viscolul facea sa fim foarte eficienti atunci cand mergeam la WC, deoarece acesta se afla intr-o anexa a statiei si avea aproximativ 30 de cm in zona de jos neprotejata. Imediat ce intrai in pozitia respectiva simteai o nevoie brusca sa te ridici.
Cea mai tare faza din seara respectiva a fost discutia pe marginea performantelor camerelor foto dintre Lenti si Ionut Popescu. Bineinteles ca discutia avea loc dupa cateva beri baute de Lenti asa incat totul a devenit super interesant.
Ionut este foarte mandru de camera lui foarte mare si asemanatoare cu una profesionala, in schimb greseala lui monumentala era ca se compara cu o camera de ultima generatie care facea absolut ceea ce facea si a lui si inca ceva in plus.
Discutia a decurs in felul urmator:
- “Camera mea face asta....”
- “Adi? A mea face?”
- “Normal”
- “Bun! Deci face si a mea asta. Hai! Altceva?”

Dupa o serie intreaga de comparatii Ionut s-a lasat pagubas, dar noi ne-am tavalit de ras.
Lenti nu a avut stare toata noaptea si a facut naveta intre etaj, unde aveam noi camera, si parter, unde era sala de mese.
La un moment dat ne-am culcat, mai ales ca Toni vroia sa facem inca un traseu de dimineata la prima ora.
A doua zi am refuzat cu tarie sa ma dau jos din pat asa ca Lenti si Toni se duc singuri in traseu. Promit amandoi ca cel tarziu la ora 13.00 sunt inapoi.
Noi ne-am trezit cu greu, am mancat si ne-am plimbat putin pe afara. Ceilalti au plecat pe un alt traseu de coborare mult mai sigur decat cel pe care vroia Lenti sa il incercam – pe Hornurile Malaiesti – Diham – Gura Diham. Pentru ca pe acest traseu riscul de avalansa era minim.
Pe la ora 13.30 Lenti si Toni s-au intors. Si-au tras putin sufletul si am inceput sa coboram pe Valea Cerbului. Sincer la inceput l-am intrebat pe Lenti daca este serios si daca chiar vrea sa coboram pe acolo, iar el foarte relaxat imi spune ca zapada este numai buna si ca in cateva ore suntem in Busteni.
Chiar daca la inceput mi-a fost frica (nici macar nu ne pusesem coltarii), pe parcurs a inceput sa imi placa cum ma tine zapada si am prins curaj. Le-am depasit pe fete in viteza si am luat-o inainte pentru a face urme. Toni este foarte fericita pentru ca urmele mele sunt foarte bune. Pentru prima data greutatea mea este de folos cuiva.
Am coborat destul de mult pana cand povestea s-a schimbat. Zapada a devenit tare si abia mai reuseai sa mergi. Ne-am pus din nou coltarii si Lenti desface cordelina pentru asigurare. Toni este cap de coarda si coboara cu ajutorul pioletului pana intr-o zona sigura. Acolo se asigura in piolet si ne asteapta pe noi sa coboram. Eu cobor primul fara nici un incident. Cordelina a fost mai mult un suport psihologic. Imediat ce ajung langa Toni, incepe si Alina sa coboare. Cand ajunge la jumatate, una din gherute i se desface si se sperie. Pentru ca eram singurul disponibil, merg pana langa ea si o ajut sa o stranga la loc. Mai departe am coborat fara alte emotii.
In partea de jos se vedea cineva cum incearca sa urce, dar la un moment dat se razgandeste si se intoarce.
Chiar inainte sa intram in Poiana Costilei, pe ultima inclinatie mai deosebita lui Toni i se face frica si Lenti trebuie sa se intoarca dupa ea. Cocotat pe un maldar de zapada si gheata o incurajeaza pe Toni sa o depaseasca, apoi ma striga sa ii fac poze cand sare de pe locul in care statea!!!!! Uimitor!! Lenti vrea sa ii fac poze.
Pozele au iesit super! Cand am ajuns la baza pantei, ne-am dar jos coltarii. Primii pasi au fost tare grei pentru ca deja imi intrase in reflex sa ma bazez pe coltari, dar mi-am reintrat in mana repede :).
Am coborat pana in poiana repede, mai ales ca se lasa si noaptea. Pe drum am rontait o ciocolata, deoarece din cauza frigului aceasta era mai tare ca betonul.
Cand am trecut pe langa stana din Poiana Costilei, Lenti imi povesteste despre drumul de carute pe care mergem si unde iesim. Desi coborarea ne-a obosit bine, reusim sa pastram un ritm ridicat si iesim pe lumina din padure in drumul care duce la Gura Diham. Spre ghinionul nostru tractorasul care face curse regulate, tocmai a trecut asa ca o luam la picior spre Busteni cu ochii in spate pentru a zari un taxi.
Nu trec 5 minute si un taxi opreste in dreptul nostru. Este o doamna cu un Golf Break. Mare noroc pe capul nostru, pentru ca altfel nu ar fi incaput bagajele.
Cel mai impresionant lucru din tura asta a fost cand am ajuns la masina. Dupa ce ne-am schimbat si ne-am urcat in masina, Lenti ne strange mana si spune ca dupa o astfel de tura simte nevoia sa ne stranga mana.
Acest lucru m-a facut sa ma simt foarte bine. Dintr-o data nu mai eram elefantul pierdut pe munte!

Adrian