Retezat

Tura facuta de revelion a fost de pomina, dar, din pacate, dupa aceasta am facut aproape doua luni pauza. Am avut o perioada agitata la serviciu cu foarte multe lucruri pe cap, asa ca nu am mai avut timp sa plecam nicaieri. Din fericire (sau din pacate) nici Lenti nu a mai plecat nicaieri in perioada asta asa ca frematam de nerabdare sa iesim din casa.
Lenti a venit cu o idee super: hai sa mergem in Retezat. Mancam pastrama de oaie si bem bere in mijlocul muntilor. Zis si facut. Ne imbarcam in masini insotiti de Florin (prietenul de care am mai pomenit) pornim catre Ohaba de sub Piatra condusi de GPS (ca sa citez din Parazitii).
Ca de obicei mersul pe autostrada a fost un deliciu! Cand s-au trezit fetele, au fost uimite de cat de departe am putut ajunge – depasisem Ramnicul Valcea binisor cand ne-am oprit sa mancam pe malul Oltului. Deoarece era destul de frig am mancat in masini repede si am plecat mai departe. Am trecut prin Sibiu pentru prima data in viata mea, deoarece GPS-ul a considerat mai sigura ruta ocolitoare decat Valea Jiului.
Am ajuns in jur de ora 09.30 in Ohaba, din intamplare chiar acolo unde trebuia sa facem dreapta pe malul raului – mare noroc pentru ca GPS-ul nu oferea informatii detaliate despre zona respectiva. Pe drum am admirat ramasitele marelui combinat siderurgic de la Calan. Din pacate este incredibil ca din tot ce era acolo a ramas doar o ruina gigantica. Chiar si oamenii par tristi in zona aceea. Lenti a reusit sa isi sparga capacul unei roti intr-o groapa imensa pe care nu a vazut-o. A avut mare noroc ca s-a intamplat numai atat.
De la Ohaba, am mers pe un drum de o calitate indoielnica destul de multi kilometrii pana am ajuns la locul unde trebuia sa lasam masinile. Ne-am oprit, am parcat masinile astfel incat sa nu incurce pe nimeni si ne-am facut bagajele. In acest timp “barbatii” au baut si cate o bere asa de avant. Am cunoscut si cabanierul si pe sotia sa care au devenit foarte atenti cand le-am spus ca suntem interesati sa cumparam tuica de la ei. Fetele au hotarat sa ne lase in pace si au luat-o inainte, dar noi eram hotarati sa cumparam tuica.
Asa ca am fost poftiti in casa omului sa degustam sortimentul dorit. Ne-am hotarat ce vrem si Florin a agatat victorios de rucsac sticla obtinuta. Am plecat in tromba ca sa le prindem pe fete din urma, dar ele deja aveau un avans substantial. Noroc ca s-au oprit sa isi traga sufletul langa o conducta imensa si le-am prins din urma. Deoarece Lenti imi pusese din nou placa cu “plimbarica” si “doua ore prin padure”, sacul meu era super greu...se pare ca nu o sa ma invat minte niciodata si din acest motiv limba mea era din nou la nivelul picioarelor.
In fine, dupa inca 45 de minute am parasit drumul pe care mersesem si am intrat in padure. In realitate traseul chiar era ok si am ajuns destul de repede la Gentiana. Partea proasta abia acum incepe, deoarece camera in care suntem cazati arata mai mult ca un pod si vantul bate prin toate incheieturile.
Noi deoarece inca nu aveam saci de dormit “beneficiam” de sacii lui Lenti de vara. In seara aceea am dormit imbracati in geaca si pantaloni grosi ca sa putem atipi macar un pic.
Cand a inceput sa se lase seara, am inceput sa ne invartim in jurul cabanei, in cautarea unui loc in care sa facem focul. Cabanierul ne spune ca in mod normal nu avem voie, dar deoarece zapada are mai mult de un metru, nu are ce se intampla asa ca ne da o lopata. In spatele cabanei la vreo 50 de metrii, Lenti gaseste locul ideal de foc si se apuca sa sape. A facut o gaura de un metru patrat si adanca de un metru apoi a inceput sa puna lemne. Bineinteles ca lemnele erau craci uscate din copacii din jur. Cu ocazia asta reusim sa facem si un bine, deoarece am curatat de uscaciuni totul in jur. Am aprins focul – de fapt Lenti a aprins focul pentru ca era singurul care a iubit tiganca :) – si am inceput sa ne gandim cu ce naiba sa inlocuim gratarul.
Tot Lenti vine cu o idee deosebita: taiem cutiile de bere la capete, le desfasuram si le asezam peste foc. Pastrama s-a facut exemplar in aceste recipiente, care se gaseau in mod natural :) in cantitati suficiente in jurul nostru.
Deoarece se lasase frig, ne-am retras cu totii in sala de mese a cabanei ca sa mancam. Am scos din rucsac o sticla de vin bun (un alt motiv sa ii fac pe toti sa se tavaleasca de ras, pentru ca am carat greutatea aia imensa cu mine) si am mancat pe cinste.
Ne-am culcat repede pentru ca a doua zi aveam doua varfuri de facut.
Dimineata m-a trezit Lenti sa vad vulpea care venea in fiecare dimineata langa cabana deoarece stia ca o sa primeasca de mancare. Ne-am incaltat si ne-am repezit sa ii tragem poze in bot (care era pe deasupra si ranit :) ), apoi am mancat repede si am luat-o la deal.
Avantajul ca zapada depasea un metru a fost ca am putut merge in linie dreapta si nu dupa poteca obisnuita scurtand mult din traseu. Intr-o ora am ajuns in locul unde incepea urcusul spre creasta si ne-am pus coltarii, pentru ca zapada era beton. Primul a urcat Florin care spre uimirea mea a ajuns foarte repede sus, desi panta era foarte inclinata. Urmatorul am fost eu, apoi Alina, Toni si ultimul Lenti. Am urcat mai mult de jumatate fara nici un fel de problema, dar acolo dintr-o data am simtit pur si simplu ca nu mai pot sa continui. Pur si simplu parca ceva imi spunea ca nu trebuie sa mai fac nici un pas. Nu stiu daca a fost frica sau ce altceva, dar m-am intors, am luat-o pe Alina si am inceput sa coboram.
Bineinteles ca toata lumea imi explica ca mai este foarte putin si ajungem sus si ca privelistea este superba, dar chiar nu mai puteam sa fac nici un pas. Culmea este ca din punct de vedere fizica ma simteam bine si mai aveam mult pana la capatul puterilor. Nici acum nu pot sa imi explic sentimentul respectiv si marele noroc este ca nici nu l-am mai avut de atunci.
Trebuie sa mentionez aici ca nu mi-a fost frica cu adevarat nici macar o singura data cand am fost cu Lenti pe munte. Eram sigur ca nu are ce sa mi se intample si indiferent de situatie Lenti nu ar fi riscat nimic.
Desi Alina mi-a tinut o teorie groaznica pana am ajuns la masina, adica mai mult de doua ore, cred ca am procedat corect. Si acum as proceda exact la fel.
Lenti, Toni si Florin au continuat si au facut tot traseul.
Noi ne-am intors la cabana si acolo am hotarat sa mergem la masina si apoi direct acasa. Alina nici nu vorbea cu mine pentru ca m-am intors din drum. Cu Lenti am vorbit la telefon, dupa mii de incercari deoarece nu aveam semnal in zona, si i-am spus ce facem.
Cand am ajuns la masina, m-a sunat Lenti si mi-a spus ca se vor cobora si ei la masini, dar ca vor ramane la cabana de la care am cumparat tuica pana a doua zi, pentru ca nu mai aveau cum sa ajunga in timp util sa prinda lumina.
Noi am mancat ceva rapid si ne-am intors. Ne-am intors pe unde am venit, adica am ocolit prin Sibiu. Deoarece nu ne grabeam, ne-am oprit peste tot si am facut poze.
Chiar daca tura nu a fost chiar asa de reusita, plimbarea per total a fost una de vis. Am apucat sa fac poze atat la munte cat si in oras si am ajuns destul de repede si acasa.
Si aceasta iesire mi-a reintarit increderea in cat de mare este influienta subconstientului asupra noastra, mai ales in situatii solicitante.
Nu stiu ce m-a facut sa ma intorc din drum, dar nu regret ca am facut-o. Cred ca uneori trebuie sa facem si asta. In mod cert trebuie sa dam totul sa obtinem ce ne propunem, dar in mod sigur nu trebuie sa dam orice...

Adrian

Revelion 2007

30 DECEMBRIE!!!! A venit si timpul sa plecam la Omu. O sa facem revelionul in statie, deja totul este aranjat de Lenti. Suntem opt: Eu, Alina, Lenti, Toni, Elena, Cip, Ionut si sotia sa.
De data asta plecam doar cu masina lui Lenti si ne straduim sa plecam cat mai devreme, deoarece incercam sa urcam la Babele cu prima telecabina pentru a fi cat de siguri se poate ca urca. Nici nu se pune problema sa urcam pe jos, sacul meu se apropie amenintator de 15 kg din cauza tonelor de mancare si de bere. Ca sa aveti o imagine completa, trebuie sa va spun ca Lenti are in sac o oala de sarmale – bineinteles din carne de pui ca aceea de porc nu este sanatoasa :).
Reusim sa ajungem primii la telecabina. Parcam masina chiar in fata, ne echipam repede si cu Lenti in frunte ne infiintam pe scara pe care de obicei se coboara de la telecabina, chiar in fata usii. Am uitat sa povestesc ca suntem decat noi patru. Elena, Cip si ceilalti vor ajunge mai tarziu, deoarece nu vor sa se trezeasca cu noaptea in cap.
Angajatii de la telecabina trec pe langa noi morocanosi ca orice oameni treziti de dimineata sa mearga la serviciu. Lenti se strecoara dupa ei sa incerce sa ii convinga sa ne urce in telecabina care face prima cursa.
Din pacate oamenii respectivi nu sunt intr-una din zilele lor bune si ne dau afara fara menajamente. Infofoliti bine punem sacii gramada intr-un colt si ne intindem la povesti ca sa mai uitam de frigul de afara. Apar inca cateva persoane care asteapta prima telecabina. Lenti nu se poate abtine si se baga in seama cu ei si porneste o discutie lunga despre trasee, echipament de munte, etc.
La 9.00 se deschide la telecabina asa ca mergem si ne luam bilete. Desi sufla vantul prin geamurile lipsa ale salii de asteptare, atmosfera este mai placuta decat afara.
Toni imi povesteste putin despre geografia zonei si asa aflu despre Mecet, Coltii Morarului, Valea Cerbului, etc.
Spre rusinea mea, trebuie sa recunosc ca este prima data cand merg la Babele asa ca trebuie sa iau o piatra in gura.
Gata! Pleaca telecabina. Ne urcam sacii in spate cu greu si ne cocotam in telecabina. Bineinteles ca pana sus ne spargem de ras si facem misto de tot ce misca, inclusiv de colegii de telecabina. Noroc ca probabil ca unele glume sunt chiar reusite pentru ca nici acesti nu reusesc sa isi ascunda zambetul de pe buze.
Ajunsi la Babele, ne oprim la cabana. Fetele beau un ceai si desi intampinam rezistenta, Eu si Lenti ne bagam la un vin fiert. Pentru ca noi mergem mai incet, o luam inainte. Cand spun noi ma refer la mine, la Alina si la Toni. Lenti a considerat ca ne poate da o cana de vin avans asa ca el ramane la cabana.Noi mergem langa Sfinx si facem cat de multe poze putem, apoi o luam incet spre Omu. Cand ne apropiem de Baba Mare il vedem pe Lenti iesind in forta din cabana si indreptandu-se spre noi.
Eu sunt primul si sunt urmat la cam 30 de metri de Alina si Toni. Vremea este ok doar ca bate destul de tare vantul. Traseul nu este foarte greu asa ca mergem destul de bine.
Lenti ma prinde repede din urma si ne dam la barfa cat timp le asteptam pe fete. Cand ne pornim din nou, reusim sa prindem din urma un alt grup de excursionisti :). Oamenii nu aveau nici o treaba. Mergeau la Omu, dar nu aveau coltari, nu aveau de gand sa mearga pe poteca de iarna si erau foarte convinsi ca fac as o mini plimbarica. Lenti se ia putin de ei, dar renunta cand vede ca nu are succes si ii lasa in pace.
Hotaram sa mergem si noi pe poteca de vara, dar ne punem coltarii. Trebuie sa recunosc ca este prima daca cand mi-i pun “in misiune”. Pana acum, doar am exersat. Lenti este primul apoi este Alina, Toni si eu inchid coloana. M-am obisnuit foarte repede sa merg in coltari mai ales dupa ce era cat pe aici sa imi sparg un bocanc cand m-am calcat cu celalalt picior. Noroc ca nu s-a intamplat nimic – doar alesesem bocancii cu Lenti :) Noroc ca Lenti nu avea timp sa ma bazaie si teoria cu “mergi ma mai cracanat” a durat doar cateva minute.
Ajungem cu bine in partea cealalta si ne dam jos coltarii. Lenti si Toni hotarasc sa taie panta direct si sa nu mearga pe poteca obisnuita. Noi nu riscam si mergem pe traseul marcat.
De aici ajungem destul de repede la cabana cu doar cateva minute inaintea lui Lenti. Vantul bate foarte tare si abia reusesti sa stai in picioare fara sa te agati de ceva.
Trebuie sa recunosc ca ma simt foarte bine pentru ca am reusit sa ajung aici. Ne schimbam in ceva mai lejer si desfacem o bere. Lenti vrea sa doarma un pic pentru ca se simtea obosit. Noi impreuna cu Toni plecam sa mai facem un traseu micut. Coboram pana aproape de Hornurile Malaiesti si admiram privelistea superba. Un pic mai jos zona este ferita de vant asa ca este superb.
In aceasta perioada am facut cele mai frumoase poze si abia astept sa mai prind un rasarit de soare la Omu.
Am stat pana a inceput sa se intunece si apoi am urcat la cabana. Toni ne-a lasat singuri pentru ca ea a vrut sa mearga mai departe. Logic ca pentru mine era prea mult pentru o zi asa ca am hotarat sa ne intoarcem. Oricum cand am ajuns aproape de cabana, incepe sa se vada si Toni.
Cand am ajuns Lenti era in forma si tocmai ajunsesera si ceilalti prieteni. Am baut rapid o bere si am coborat in sala de mese sa mancam. Masa a fost pe cinste. A meritat sa tragem de rucsaci.
Cip se baga in pat de urgenta si nu se mai trezeste pana a doua zi. Noi am stat la povesti, dar ne bagam si noi in pat repede.
A doua zi am facut cu totii un traseu. La ora 06.00, Toni s-a trezit si s-a apucat sa fosneasca toate pungile (“tot ce ai in rucsac trebuie sa fie pus intr-o punga, preventiv sa nu se ude”), desi am amenintat-o cu razbunarea :).
Bineinteles ca Lenti a condus “ostilitatile” si ca a mers mai departe decat puteam eu. Din acest motiv eu si Alina ne-am intors dupa aproape 2 ore distanta de cabana. Am ajuns cu bine la cabana, dar nu fara emotii. Din cauza ca eram foarte agitati, nu am fost atenti la poteca. Din pacate aceasta trecea printr-o zona in care zapada era sticla. Am taiat trepte boscorodind, pana cand Alina a luat-o la vale. Bineinteles ca am inghetat!!! Printr-o minune s-a oprit fara sa inteleg in ce se sprijina. Am ajuns imediat la ea, dar abia reuseam sa ma tin pe picioare. Nu stiu nici astazi cum am reusit sa imi scot coltarii si sa mi-i pun in picioare. Dupa ce mi-am pus coltarii, a fost ok. Am ajutat-o si pe ea sa isi puna gherutele si ne-am intors in zona sigura. De acolo am ocolit prin stanga zona periculoasa.
Nu am spus la nimeni pana acum patania ca altfel Lenti ne-ar fi strans de gat. Mai ales la cata teorie ne-a tinut el relativ la siguranta.
Singurul lucru bun din toata treaba asta este ca de atunci am avut grija sa fie excesiv de grijuliu si nu am mai calcat fara coltari in nici o zona expusa.
Ajunsi la cabana, ne-am culcat putin si numai bine, cand ne-am trezit, au venit si baietii. Bineinteles ca Toni vrea sa doarma, dar ne-am coalizat toti impotriva ei si nu am lasat-o sub nici o forma drept razbunare pentru dimineata.
Ne-am asezat cu totii in pat sa ne tragem sufletul pentru marea seara. Erau doua evenimente distincte: revelionul si intrarea in Comunitatea Europeana.
Din acest motiv, in sala de mese, pe unul din pereti, trona un steag imens al CE. Deja incepea sa se aglomereze. Au inceput sa vina multi oameni (bineinteles ca Lenti cunostea pe toata lumea :) ). Chiar daca nu erau locuri suficiente in statie, oamenii nu aveau o problema. Au dormit in cabana de alaturi, chiar daca nu era incalzita. Toti erau niste profesionisti si aveau tot echipamentul necesar.
Revelionul a fost memorabil. Am mancat de la slana de la Elena pana la sarmale de la Lenti. Totul a fost stropit cu tuica si cu bere. Am iesit afara la miezul noptii impreuna cu ceilalti ca sa facem poze cu steagul din bucatarie. Bineinteles ca afara era un viscol ingrozitor si nu se intelege mare lucru din pozele acelea.
Viscolul facea sa fim foarte eficienti atunci cand mergeam la WC, deoarece acesta se afla intr-o anexa a statiei si avea aproximativ 30 de cm in zona de jos neprotejata. Imediat ce intrai in pozitia respectiva simteai o nevoie brusca sa te ridici.
Cea mai tare faza din seara respectiva a fost discutia pe marginea performantelor camerelor foto dintre Lenti si Ionut Popescu. Bineinteles ca discutia avea loc dupa cateva beri baute de Lenti asa incat totul a devenit super interesant.
Ionut este foarte mandru de camera lui foarte mare si asemanatoare cu una profesionala, in schimb greseala lui monumentala era ca se compara cu o camera de ultima generatie care facea absolut ceea ce facea si a lui si inca ceva in plus.
Discutia a decurs in felul urmator:
- “Camera mea face asta....”
- “Adi? A mea face?”
- “Normal”
- “Bun! Deci face si a mea asta. Hai! Altceva?”

Dupa o serie intreaga de comparatii Ionut s-a lasat pagubas, dar noi ne-am tavalit de ras.
Lenti nu a avut stare toata noaptea si a facut naveta intre etaj, unde aveam noi camera, si parter, unde era sala de mese.
La un moment dat ne-am culcat, mai ales ca Toni vroia sa facem inca un traseu de dimineata la prima ora.
A doua zi am refuzat cu tarie sa ma dau jos din pat asa ca Lenti si Toni se duc singuri in traseu. Promit amandoi ca cel tarziu la ora 13.00 sunt inapoi.
Noi ne-am trezit cu greu, am mancat si ne-am plimbat putin pe afara. Ceilalti au plecat pe un alt traseu de coborare mult mai sigur decat cel pe care vroia Lenti sa il incercam – pe Hornurile Malaiesti – Diham – Gura Diham. Pentru ca pe acest traseu riscul de avalansa era minim.
Pe la ora 13.30 Lenti si Toni s-au intors. Si-au tras putin sufletul si am inceput sa coboram pe Valea Cerbului. Sincer la inceput l-am intrebat pe Lenti daca este serios si daca chiar vrea sa coboram pe acolo, iar el foarte relaxat imi spune ca zapada este numai buna si ca in cateva ore suntem in Busteni.
Chiar daca la inceput mi-a fost frica (nici macar nu ne pusesem coltarii), pe parcurs a inceput sa imi placa cum ma tine zapada si am prins curaj. Le-am depasit pe fete in viteza si am luat-o inainte pentru a face urme. Toni este foarte fericita pentru ca urmele mele sunt foarte bune. Pentru prima data greutatea mea este de folos cuiva.
Am coborat destul de mult pana cand povestea s-a schimbat. Zapada a devenit tare si abia mai reuseai sa mergi. Ne-am pus din nou coltarii si Lenti desface cordelina pentru asigurare. Toni este cap de coarda si coboara cu ajutorul pioletului pana intr-o zona sigura. Acolo se asigura in piolet si ne asteapta pe noi sa coboram. Eu cobor primul fara nici un incident. Cordelina a fost mai mult un suport psihologic. Imediat ce ajung langa Toni, incepe si Alina sa coboare. Cand ajunge la jumatate, una din gherute i se desface si se sperie. Pentru ca eram singurul disponibil, merg pana langa ea si o ajut sa o stranga la loc. Mai departe am coborat fara alte emotii.
In partea de jos se vedea cineva cum incearca sa urce, dar la un moment dat se razgandeste si se intoarce.
Chiar inainte sa intram in Poiana Costilei, pe ultima inclinatie mai deosebita lui Toni i se face frica si Lenti trebuie sa se intoarca dupa ea. Cocotat pe un maldar de zapada si gheata o incurajeaza pe Toni sa o depaseasca, apoi ma striga sa ii fac poze cand sare de pe locul in care statea!!!!! Uimitor!! Lenti vrea sa ii fac poze.
Pozele au iesit super! Cand am ajuns la baza pantei, ne-am dar jos coltarii. Primii pasi au fost tare grei pentru ca deja imi intrase in reflex sa ma bazez pe coltari, dar mi-am reintrat in mana repede :).
Am coborat pana in poiana repede, mai ales ca se lasa si noaptea. Pe drum am rontait o ciocolata, deoarece din cauza frigului aceasta era mai tare ca betonul.
Cand am trecut pe langa stana din Poiana Costilei, Lenti imi povesteste despre drumul de carute pe care mergem si unde iesim. Desi coborarea ne-a obosit bine, reusim sa pastram un ritm ridicat si iesim pe lumina din padure in drumul care duce la Gura Diham. Spre ghinionul nostru tractorasul care face curse regulate, tocmai a trecut asa ca o luam la picior spre Busteni cu ochii in spate pentru a zari un taxi.
Nu trec 5 minute si un taxi opreste in dreptul nostru. Este o doamna cu un Golf Break. Mare noroc pe capul nostru, pentru ca altfel nu ar fi incaput bagajele.
Cel mai impresionant lucru din tura asta a fost cand am ajuns la masina. Dupa ce ne-am schimbat si ne-am urcat in masina, Lenti ne strange mana si spune ca dupa o astfel de tura simte nevoia sa ne stranga mana.
Acest lucru m-a facut sa ma simt foarte bine. Dintr-o data nu mai eram elefantul pierdut pe munte!

Adrian

Jepii Mari – Piatra Arsa

Suntem deja in 24 Decembrie si Lenti se hotaraste sa facem un ultim traseu de pregatire inainte de revelion. Bineinteles ca alege un traseu inchis iarna, care nu este extrem de greu, dar este destul de lung si asta il face destul de solicitant psihic.
Tura este Telecabina Busteni – Jepii Mari (traseul Schill) – Piatra Arsa – Piciorul Pietrei Arse – Sinaia.
Dupa briefing-ul de rigoare la Lenti acasa cu o seara inainte, ne infiintam la ora 08.00 la telecabina in Busteni. Mergem cu ambele masini deoarece suntem insotiti si de Florin, un prieten care a mers si in Ceahlau la prima noastra iesire.
Masinile le parcam regulamentar langa parcarea hotelului pentru a nu plati taxa de parcare, ne echipam si pornim la drum. De data asta, aspectul nostru de profesionisti este intregit de coltarii prinsi de spatele rucsacului. Lenti ne povesteste de ce se numeste traseul asa, cine a fost domnul Schill si de ce a fost facut traseul. Asa intelegem si de ce sunt intinse cabluri ruginite si gasesti stalpi ruginiti din cand in cand. Uimitor este ca in trecut cineva avea ca si sarcina de serviciu sa faca acest traseu pentru a verifica funicularul.
Asa din poveste in poveste au zburat cateva ore, dar zapada scoate sufletul din noi. La fiecare doi pasi pe care ii faci inainte, aluneci unul inapoi. Este foarte multa ceata si din aceasta cauza cerul nu se vede, dar Lenti ne asigura ca in maximum o ora o sa facem plaja.
La iesirea din padure lucrurile se complica. Din cauza zapezii s-au format cateva trepte foarte mari de aproximativ 1.5m care trebuie urcate cu grija pentru ca te afunzi in zapada. Partea proasta este ca nici nu poti sa le ocolesti deoarece zapada este afanata si efortul ar fi cu mult mai mare.
Partea proasta este ca nu am manusile in maini si deja nu imi mai simt degetele pe care le infig in zapada. Ca de obicei Lenti si Alina sunt in fata, Florin si Toni sunt in spatele meu. La penunltima treapta, Toni ma prinde din urma. Trebuie sa recunosc ca fiecare pas insemna pentru mine un foarte mare efort si ma simteam sfarsit. Dupa ce mi-am tras putin sufletul, am reusit sa urc si ultimele doua trepte si sa ajung in golul alpin. Aici privelistea este superba. Ne asezam pe piciorul de beton al vechiului stalp al funicularului si ne tragem sufletul.
Alina se apuca sa ne faca poze. Datorita faptului ca aparatul meu foto este foarte mare, nu l-am scos pe poteca, mai ales ca m-ar fi incurcat la urcat. Lenti a profitat de ocazie sa imi reaminteasca de ce si-a luat el o camera mica .... deoarece fiecare gram conteaza.
Bineinteles ca Lenti trebuie sa fie un pic mai altfel decat restul si nu vrea sa faca poze deoarece crede ca i se fura sufletul. Alina nu tine cont de prostiile astea asa ca ii trage cateva poze in serie.
Se oftica putin si striga sa le stearga, dar ghinion, Alinuta nu prea se lasa impresionanta.
Dupa ce mancam niste smochine uscate si admiram privelistea, incepem sa ne miscam din nou.
Deoarece am depasit plafonul de nori, este foarte cald si cerul este perfect senin. Mai departe urcam in tricou. Zapada este numai buna si trecem fara probleme de portiunea expusa fara sa ne punem coltarii. Datorita morcovului pe care l-am avut in fund, nici nu am simtit cand am ajuns pe platou, dar, dintr-o data, aici picioarele mele ma tradeaza si fiecare pas pe care il fac este o adevarata pedeapsa. Toni merge cu mine si imi tot povesteste cum o sa ajungem noi la cabana. Folosesc din nou metoda pasilor. Adica numar 10 pasi apoi ma opresc.
In mod normal in 15 minute ar trebui sa fim in drumul care leaga Piatra Arsa de Babele, chiar in mijlocul jnepenilor, dar eu o parcurg in 30 de minute. Ceilalti ne asteapta rabdatori la intrarea in poteca.
Aici....dezastru! Lenti cand ma vede porneste mai departe. Partea buna este ca in 5 minute ar trebui sa fim la cabana. In 50 de metrii suntem organizati foarte strict de Lenti: “Voi stati mai in spate, merg doar Toni si Florin”...rezervarea este doar pentru doua persoane. “Pe mine ma pot vedea ca stiu astia de aici ca sunt nebun si ca dorm peste noapte in stana”....continua bunul meu prieten. In mod real imi doream doar sa stau jos, chiar si in zapada...numai sa stau jos.
Toni se intoarce victorioasa si ne spune ca in 10 minute ne asteapta in camera.
Tiptil intram pe rand, traversam receptia si strangem din fund in speranta ca nu ne va vedea nimeni. Sunt foarte bucuros ca sunt in camera si ca pot sa fac un dus. Partea proasta este ca in dus trebuie sa stai in picioare, dar e ok atata timp cat nu trebuie sa si dau din ele.
Aventura nu se termina aici pentru ca trebuie sa coboram la masa si trebuie sa para ca suntem doar in trecere. Din nou mergem tiptil prin receptie (avem noroc si de data asta) si ne asezam la masa. Ne comandam cate o ciorba care reuseste sa ne puna pe picioare. Rapid bagam si cate o bere. Este suficienta dupa efortul facut sa ne inveseleasca rapid. Felul doi maincam ce avem prin bagaje. Bineinteles ca Lenti nu mananca E-uri :) ....decat pe sub mana.
Mergem in camera pe rand in grupuri mici ca sa nu bata la ochi si ne iese si de data asta. Am impresia ca e parasita cabana :).
Ajunsi in camera impartim paturile si ne da cu rest: Florin trebuie sa isi intinda izoprenul si sacul de dormit. Desi am tras pe branci nu putem sa adormim si ne-am luat si cateva beri de rezerva in camera – bineinteles ca i-am trimis pe Toni si pe Florin sa cumpere de rontait (adica bere :) si ceva alune).
Toni vrea sa se uite la “Schimb de mame” – nimeni nu o contrazice si ne distram copios pe seama aberatiilor vazute la televizor.
Intr-un final adorm insotit de comentariile lui Lenti care ma boscorodeste ca las berea neterminata.
Dimineata la 08.00 suntem in picioare cu totii. Florin inca doarme dar nu pentru mult timp pentru ca are ghinionul de a dormi langa Lenti.
Lenti se clateste cu putina bere numai ca sa nu o lase in camera, chiar daca Toni comenteaza.
Ne strangem tot si ne deplasam in sir indian catre sala de mese. Uimitor: nimeni la receptie.
Mancam tot ce avem prin saci, dar eu cu Lenti ne luam si o omleta...asa preventiv.
Cand terminam deja este timpul sa o luam din loc. Plecam cu aparatele de fotografia in maini, dar cu mare grija sa nu ne rupem gatul pentru ca este gheata pe holul cabanei.
Vremea este superba. Cabana de la Babele si releul de pe Costila se vad perfect. Zapada este destul de saraca, dar imaculata. Este aproape imposibil sa mergi fara ochelari de soare.
Deoarece avem suficient timp ne destrabalam si facem poze din toate pozitiile si in toate partile.
Pe Lenti il apuca o treaba si considera absolut obligatoriu sa se duca pana in stana care se vede in stanga noastra sa o rezolve. Il lasam in apele lui si noi mergem incet mai departe. Nu stiu cum se nimereste dar tocmai eu sunt cap de coloana :).
Ajungem la 150 de metri de marginea platoului cand Lenti ne prinde din urma. Se vede ca e mai usor acum. Ne oprim sa facem poze. Toni vrea neaparat sa aiba o poza pe marginea platoului. Lenti ne depaseste in viteza si ajunge primul la zona de capat al platoului unde se aseaza in fund si contempleaza marea de nori care se intinde in fata lui.
Toata Valea Prahovei se afla sub nori. Toni ma pune sa ii fac o poza sa o aiba amintire. Adevarul este ca acea poza este de departe cea mai buna poza a mea.
Cand ajung langa Lenti imi spune: “iti dai seama ca cei de jos spun ca este frig afara si ca este urat, iar noi stam in tricou aici si ne bronzam”. Adevarul este ca privelistea este absolut magnifica.
Ma impac cu Alina cu ocazia asta pentru ca ne-am zgandarit tot drumul. Reuseste uneori sa ma agite bine... noroc ca ne trece foarte repede.
Incepem sa coboram si in 20 de minute intram in nori. Urgent ne imbracam pentru ca temperatura coboara brusc. Coboram pana in gradina castelului Peles si ne oprim sa facem poze. Suntem foarte incantati de tura facuta asa ca suntem binedispusi. Am uitat sa va povestesc ca pe drum am facut niste poze superbe cu gheata de pe crengile copacilor incremenita in pozitii uimitoare de vantul puternic. Fiecare copac parea acoperit cu beteala si astepta Craciunul.
Cand trecem prin bazarul de la baza castelului o pierdem pe Toni care se opreste din 5 in 5 minute sa cumpere cate ceva.
Pana la urma reusim sa ajungem in statie la maxitaxi. De aici in 30 de minute suntem la masini si plecam spre casa.
S-a mai terminat o tura absolut superba, desi efortul a fost pe masura.
Din pacate (sau din fericire) lucrurile bune nu se obtin usor. Conteaza foarte mult cat de multa vointa ai si cat de mult iti doresti sa faci un anume lucru. Fara sa imi dau seama, mersul pe munte m-a ajutat sa imi dezvolt vointa si rabdarea. Cand simt ca nu mai pot (la birou, de exemplu), ma gandesc ca sunt inca pe traseu si ca atunci cand o sa ajung pe varf va merita tot efortul pe care l-am facut. Pana atunci strang din dinti si imi regelez respiratia si ritmul pasilor astfel incat sa nu cedez pana la sfarsit.
Cred ca astfel am reusit sa merg in directia potrivita in cariera mea.
Incercati sa aveti rabdare si sa va ganditi la pasii pe care ii aveti de facut in continuare. In mod sigur va merita efortul.
Marele avantaj este ca suntem niste animale foarte adaptabile si ca fara sa vrem ne vom obisnui cu ritmul si modul asta de viata si vom merge inainte atunci cand marea majoritate va fi doborata la pamant.
Multumesc Lenti pentru cadoul facut!

Adrian

Din nou singuri...

A mai trecut o saptamana si din nou avem un weekend in fata. Ca un facut Lenti din nou nu poate sa mearga cu noi, dar ne mananca foarte tare sa mergem la munte.
Asa ca facem o intalnire rapida vineri seara la Lenti acasa ca sa ne faca inductia de rigoare.
De data asta ne propune un traseu putin mai greu. Noroc ca nu prea este zapada si ca teoretic nu ar trebui sa avem nici o problema.
Traseul este Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – La Prepeleag – Malaiesti – Glejerie – Diham – Gura Diham.
Este un traseu foarte cunoscut si nu foarte complicat, cu mica mentiune ca are o portiune expusa care poate sa ridice probleme cand este zapada. Preventiv o sa avem coltarii la noi si ar trebui sa facem la o zi cu succes acest traseu.
Lenti ne povesteste totul pas cu pas astfel incat deja mi se pare ca am mai fost de cateva ori pe acolo.
Ca sa nu mergem singuri il racolam si pe fratele Alinei, pe Mihai. Lui ii plac calatoriile dar muntele nu este una din pasiunile lui.
Plecam increzatori la prima ora din Bucuresti, trecem prin Baicoi sa il ridicam pe Mihai si tragem tare sa intram pana in 9.00 in traseu.
Desi am facut tot ce am putut :), de data asta nu mi-a iesit si nu am reusit sa ajungem pana in 9.00. De fapt chiar reusim sa ajungem la 09.30.
Bineinteles ca acest lucru reuseste sa ma streseze inainte chiar sa fac primul pas, deoarece stiu ca sunt un fel de melc mai mare care are nevoie de un timp considerabil pentru a parcurge un anumite traseu, indiferent de cat de usor este.
Lasam masina la Gura Diham, ne echipam ca la carte si plecam...Dupa prima 100 de metrii mi-am dat seama ca parazapezile sunt facute pentru zapada si ca daca este uscat si relativ cald ti se coc picioarele in ele. La fel si cu geaca....daca nu este groaznic de frig sau daca nu bate vantul, ninge, ploua, etc...este absolut inutila.
Deci...100m...apoi pauza. Ne dezbracam si pornim mai departe. Prima portiune a traseului este destul de solicitanta asa ca nu e bine sa te repezi foarte tare in ea. Cu limba pana la pamant reusesc sa ajung la zona in care poteca se indulceste putin si deja efortul nu mai este relevant.
Ii zoresc pe ceilalti sa mearga mai repede, deoarece simt ca nu vom avea timp sa facem tot traseul.
Vremea este absolut superba: este soare si perfect senin. Dupa cam o ora si jumatate ajungem la Poiana Izvoarelor. Aici ne asezam in fata gardului care imprejmuieste cabana si admiram privelistea. Incep sa fac poze si o rog pe Alina sa imi tina ochelarii de soare. Dupa ce pozam tot ce se poate si ne pozam si pe noi, plecam mai departe...doar nu avem timp de pierdut.
Cand ajungem aproape de Pichetul Rosu imi aduc aminte de ochelarii pe care i-am dat Alinei....bineinteles ca i-a uitat la Poiana Izvoarelor. Ii tin teoria de rigoare, apoi imi recuperez ochelarii. Mihai probabil satul de discutie se duce sa mi-i aduca.
Drumul pana aici il stiam foarte bine, deoarece este aceiasi portiune pe care am strabatut-o saptamana trecuta in sens invers. In schimb de aici incepe distractia. Traseul (numit si Take Ionescu) urca constant pana ajunge la Prepeleag. Ne-am miscat destul de bine asa ca ajungem in timp acolo. Pe aceasta portiune am intalnit o singura trecere mai dubioasa, acoperita cu zapada si gheata, dar am trecut-o fara sa fie necesar sa ne punem coltarii. O mare portiune din poteca ofera o priveliste foarte frumoasa asupra cabanei Diham.
Cand ajungem aproape de Prepeleag ne oprim sa facem poze, privelistea este superba, dar eu sunt nelinistit pentru ca mi se pare ca mergem prea incet si fiind toamna, ziua s-a scurtat simtitor.
Nu am dificultati deosebite in a gasi poteca corecta, desi este zapada destul de consistenta. Descrierile lui Lenti m-au ajutat foarte mult.
Trecem de zona cea mai expusa ajutandu-ne de cabluri, dar in continuare nu simtim nici cea mai mica nevoie sa ne punem coltarii. Urcam o panta abrupta si la jumatatea ei ne intalnim cu doua persoane in varsta de aproximativ 70 de ani. Ne povestesc ca au urcat pana sus de unde se vede refugiul de la Malaiesti si ca de acolo au hotarat sa se intoarca la Poiana Izvoarelor pentru ca sunt siguri ca altfel nu or sa mai aiba timp sa faca asta. Bineinteles ca instantaneu il sun pe Lenti...”M-am intalnit cu doi tipi si imi spun ca nu am timp sa ajung la Malaiesti si sa ma intorc....ce sa fac?”
Raspunsul a venit prompt: “Unde esti? Ai ajuns la o stanca mare?....esti nebun? In maximum 30 – 45 de minute esti la Malaiesti...de acolo o dai la vale si in maximum o ora ajungi la Glejerie...
Dai inainte!!!”
“Esti sigur?....Da ma, da...”
Mi-am luat coada intre picioare, le spun si celorlalti ce am vorbit cu Lenti si ii dam drumul mai departe. In 10 minute am ajuns sus si privelistea catre Malaiesti este incredibila. Refugiul pare asa de mic pierdut in marea de stanci. Se vad si zidurile noii cabane la care se lucreaza.
De aici poteca coboara in trepte destul de mari. Alina care este foarte mica de inaltime are probleme cu coboratul lor, mai ales ca sunt pline de gheata.
Reusim sa le coboram si ajungem imediat la refugiul salvamont. Aici suntem intampinati de doi catei care par foarte fericiti sa primeasca turisti.
Ne asezam la o masuta afara si intindem masa...acum intelegem de ce se bucurau cateii. Au parte de toate bunatati din toate partile.
Imediat ajunge un grup mai mare format din persoane mai in varsta care imediat intra in vorba cu cei de la Salvamont. Cand terminam de mancat si ma apuc de poze, deja soarele incepe sa se piteasca si lumina devine putin mai slaba.
Ne imbracam repede si plecam mai departe. In spatele nostru grupul de care vorbeam se pune si el in miscare si plin de zgomot ne urmeaza indeaproape la inceput, dar deoarece am uitat de durerea de picioare si de orice altceva la gandul ca suntem in mijlocul traseului si soarele incepe sa apuna, i-am lasat destul de repede in urma.
Traseul coboara si este foarte lejer pana la intrarea in Glejerie. Aici facem un popas si devin optimist cand vad indicatorul cu Diham 45 de minute.
Consider ca avem suficient timp sa ajungem asa ca ma mai linistesc. Ne oprim si bem apa din rau, dar umbra deasa a copacilor ne face sa ne dorim sa ne punem repede in miscare.
Dupa ce am traversat podul, am dat de greu. Panta este absolut criminala si am avut mare noroc cu Mihai care a luat el rucsacul. Dupa ce am mers o vesnicie am dat peste un alt indicator care ne anunta ca mai avem 15 minute pana la cabana. Sincer, nu imi venea sa cred ca am mers atat si ca tot mai am 15 minute...noroc ca data trecuta am invatat sa imi mentin ritmul si incerc sa merg cat mai constant astfel incat sa trebuiasca sa ma opresc cat mai rar.
Alina a luat-o inainte asa ca am ramas cu Mihai si incerc din greu sa nu imi plang de mila.
Cand ajungem sus la cabana, soarele abia isi mai arunca ultimele raze anemice, dar imi era absolut imposibil sa merg mai departe.
Am intrat inauntru si am baut un ceai si am mancat cate ceva, dar nu este timp sa stam foarte mult pe ganduri, asa ca pornim mai departe.
Cabana este plina deoarece are loc o intalnire cu membrii unei clase de ghizi montani si este o nebunie totala. Sunt cel putin 100 de oameni in cabana.
Lenti imi povestise ca trebuie sa merg pur si simplu pe drum inainte pana ajung la doua relee mari unde traseul face dreapta si intra in padure. Nu trebuie sa imi fac griji pentru ca poteca este lata si nu sunt probleme de orientare. Traseul trebuia sa ma scoata foarte aproape de masina in traseul de urcare spre Poiana Izvoarelor.
Bineinteles ca drumul la 200 de metri de cabana avea o intersectie si se rupea in doua. Imediat in dreapta se vede un semn de traseu asa ca hotarasc ca acela este drumul si intindem pasul pentru ca deja se lasa seara. Oricum sunt relativ linistit deoarece in 45 de minute ar trebui sa fim jos.
Am uitat sa va povestesc ca singura sursa de lumina pe care o avem la noi este telefonul mobil, asa ca....
Mergem cu incredere si astept cu nerabdare ca in 10 minute sa vad releele, dar din pacate intram in padure si incep sa ma indoiesc ca acolo pot exista relee. Totusi mai mergem 5 minute si hotarasc sa il sun pe Lenti.
Ii povestec ce si cum si imediat aflam veste: AM GRESIT TRASEUL. Suntem pe traseul care merge la Poiana Izvoarelor pe la Pichetul Rosu...si suntem in mijlocul padurii!
Lenti ma boscorodeste si nu intelege cum naiba am reusit sa gresesc traseul “...doar ti-am spus sa mergi inainte pana la nenorocitele alea de relee”.
Logic acum trebuie sa ne intoarcem in drumul principal si de acolo sa o mergem in directia corecta. Partea proasta este ca inca am pierdut 20 de minute si o sa mai pierdem cel putin 15 sa ne intoarcem...adica o mare parte din lumina pe care o mai aveam. Deja ma trec fiorii la gandul ca o sa merg prin padure la lumina telefonului.
Ne intoarcem in fuga. Dintr-o data nu ma mai dureau picioarele si alergam ca un om care tocmai se odihnise doua zile. Alina si Mihai abia mai reuseau sa se tina dupa mine.
Abia mai era un strop de lumina cand am ajuns inapoi in intersectie asa ca il sun din nou pe Lenti sa ne spuna ce sa facem.
Asta se rasteste la mine si ma face papagal si ma trimite la cabana sa ma culc. Bineinteles ca nu suntem de acord cu el..mai ales Alina.
Marea problema nu era neaparat cu intunericul pentru ca poteca este super larga ci cu ursii care patruleaza prin zona.
Alina nu vrea sub nici o forma sa se intoarca la cabana si este foarte suparata pe mine ca nu am fost in stare sa urmez niste indicatii simple “Trebuia sa merg INAINTE” :)
Lenti o cere la telefon si incepe sa o abureasca sa se intoarca si reuseste intr-un final, mai ales ca reusisem sa vorbim mai mult la telefon decat sa inaintam. Abia ajunsesem la jumatatea drumului spre relee.
Ne intoarcem cu coada intre picioare si acum incep sa simt rezultatele crosului de mai devreme.
Abia mai pot sa calc si sincer mergeam de ceva ore bune.
La cabana primim o veste super tare: nu mai sunt locuri. Bineinteles ca daca vrem putem sa ne intindem pe hol!!!!
Problema mare este ca nu nu avem saci de dormit si izopren la noi asa ca.....ghinion.
Vorbim cu cabanierul si ne spune ca se organizeaza o tura de noapte cu cei 100 de participanti la intalnirea de care v-am povestit mai sus si ne aranjeaza sa ne bagam si noi.
Tura se face pana la Poiana Izvoarelor si poate acolo mai gasim un loc. Il alertam pe Lenti si il punem sa sune la Poiana Izvoarelor sa ne rezerve o camera. Deja ma imaginam motaind pe hol.
Intr-un final apare prima veste buna: Lenti ne-a rezervat o camera la Poiana Izvoarelor.
Ceva mai linistiti, participam la concursul de povestiri care avea loc in sala de mese, desi din cauza caldurii mi se inchideau ochii de tot.
La un moment dat cabanierul imi face un semn si ma cheama sa vorbeasca cu mine. Imi spune ca ne vede asa copii linistiti si ca ne ofera un pat dublu in camera lui si a mamei sale.
Imi venea sa il pup :). Bineinteles ca am acceptat si uimitor am avut parte de o cazare exceptionala. Camera arata superb, baia avea apa calda si dusul a fost Dumnezeiesc.
Eu cu Alina ne-am culcat imediat, Mihai a ramas la agatat in cabana, dar intr-o ora a venit si el....
Asta este tot ce imi amintesc! Apoi s-a facut dimineata, cabanierul dormea cu sforaituri pe o canapea alaturata si in ciuda eforturilor noastre, pur si simplu nu am reusit sa il trezim.
Am mers si am platit mamei lui si am predat cheia si am pornit la drum.
Am ajuns imediat la relee si apoi am coborat pe poteca lejera la Gura Diham. Masina ne astepta inca acolo.
La cateva zile Lenti mi-a cumparat frontala si mi-a spus sa fac bine sa nu ma despart de ea si sa am intotdeauna baterii noi de schimb.
Oricum era foarte mandrii de noi: facusem primul nostru traseu adevarat singuri.Mult timp ne lauda cu orice ocazie: “Adi a facut Take Ionescu, asa ca....”

Saptamana viitoare deja s-a hotarat sa mergem la Piatra Arsa...

Adrian

Singuri...

Dupa ce am mers 12 ore in Ciucas, am hotarat ca vreau sa fac un traseu usor, unde sa am timp sa fac poze, sa nu fiu presat de timp, etc.
Singurul neajuns la ideea mea este ca pe Lenti nu il atrage, asa ca ne recomanda pentru prima data un traseu pe care sa il facem singuri.
Traseul pleaca din Busteni de la Caminul Alpin, continua pana in Poiana Costilei – Pichetul Rosu – Cabana Poiana Izvoarelor – Gura Diham – Caminul Alpin sa recuperam masina.
Traseul este super usor si nu ridica nici o problema deosebita. Doar in partea finala (chiar inainte sa ajungem la Pichetul Rosu) am avut ceva emotii pentru ca traseul era sters si abia l-am gasit pe o piatra. La fel si in ultima poiana inainte de Pichet...acum este foarte simplu pentru ca stiu ca trebuie sa urmezi liziera si ca in partea stanga a poienii traversezi santul de acolo si regasesti semnul, dar atunci ne-a creat cateva emotii.
Bineinteles ca m-am tinut tare si nu l-am sunat pe Lenti. Ar fi ras si cu fundul de mine....sincer sa fiu acum si eu as rade de mine daca m-as rataci acolo.
Este un traseu “de plimbat cainii”...ceea ce o sa si facem mai tarziu. :)
Momentan era PRIMUL nostru traseu singuri. Noroc cu Lenti care ne explicase totul asa de detaliat incat parea ca am mai fost de 10 ori pana acum.
Traseul urca prin padure fara sa aiba nici macar o portiune expusa. Inainte sa ajungi in Poiana Costilei treci prin doua valcele foarte usoare. De obicei vara la intrarea in poiana este noroi datorita firisoarelor de apa. Poiana este foarte mare, dar singurul neajuns este expunerea la vant. In capatul celalat foarte aproape de poteca este o stana (Aveti grija vara la cainii ciobanesti – e bine sa aveti ceva sa le aruncati de mancare).
Am facut ceva poze, dar nu foarte multe. Peisajul este spectaculos toamna cand totul in jur se coloreaza in mii de culori.
In cativa metri de la iesirea din poiana se ajunge la o intersectie. Din stanga vine traseul care coboara de la Omu prin Valea Cerbului si care se continua in dreapta potecii noastre pe drumul de carute folosit de ciobani pana in drumul care duce la Gura Diham.
De acolo in aproximativ 45 de minute se ajunge la Pichetul Rosu, care este o intersectie importanta de trasee. In dreapta ajungi la cabana Poiana Izvoarelor, inainte ajungi la cabana Diham in aproximativ 45 de minute, iar in stanga se deschide Take Ionescu, traseul care duce la Prepeleag.
Noi de la Pichetul Rosu am facut dreapta si in 10 minute am ajuns la Poiana Izvoarelor. Bineinteles ca Alina a reusit sa alunece si sa cada in singura baltoaca plina de noroi din drumul nostru. :)
Am ajuns la Poiana Izvoarelor si conform a ceea ce urmeaza sa devina o traditie ne asezam la o ciorba de vacuta si un ceai cald. Pentru mine a fost o experienta cu totul deosebita pentru ca a fost primul traseu care nu mi-a rupt picioarele si unde am putut sa admir natura si tot ce se afla in jurul meu.
Bineinteles ca Lenti s-a luat de mine ca nu ne-am dus pana la Diham, dar totusi era o realizare sa nu ma plang dupa ce am mers cateva ore...
Urmatorul traseu pe care o sa il facem va fi Take Ionescu: o sa mergem la Malaiesti si o sa ne intoarcem apoi la Gura Diham.

Dar povestim data viitoare...

Adrian

Prima data in Ciucas.

A mai trecut o saptamana. Maine este sambata, dar nu avem timp sa ne odihnim. Astazi plecam la Muntele Rosu ca maine de dimineata la prima ora sa urcam pe Ciucas.
Traseul este Cabana Muntele Rosu – Cabana Ciucas – Varful Ciucas – Cabana Ciucas – Culmea Gropsoarelor – Cabana Muntele Rosu.
Oricum incercam sa facem si o repetitie pentru ziua lui Lenti care va fi peste aproape doua luni.
Nu mai are rost sa va spun deja povestea binecunoscuta care include cuvintele: plimbarica, maximum 2 ore, etc.
Este deja noapte cand ajungem la Ploiesti. Lenti trece prin Baicoi sa il ridice pe Bogdan (zis Laser – de ce? E o poveste lunga :) ) Eu ridic doi prieteni din Ploiesti: Catalin si Corina.
Ne intalnim cu Lenti la intersectia cu drumul care vine dinspre Plopeni si de acolo mergem impreuna. Inspirati de Rammstein incercam sa adaptam viteza la conditiile de drum, desi o baba oprita pe trecere in Valenii de Munte nu apreciaza foarte tare acest lucru. De fapt, daca ma gandesc bine, probabil nici nu ne-a vazut. Pumnul ridicat in aer simboliza in mod cert opozitia ei fata de curentul de aer creat ca din senin.
Ajunsi la Muntele Rosu, ne-am cazat la casutele de lemn desi suntem in Noiembrie si este destul de frig afara. Pretul per persoana este modic si caloriferul electric ne face sa dormim in tricou cu maneca scurta. Imediat ce ne-am cazat, ne incalzim putin cu tuica adusa de Laser. Nu multa ca maine de dimineata o sa avem “2 ore” de tras.
Eu, Alina si Lenti plecam primii, deoarece Lenti stie ca eu nu pot sa merg cu viteza celorlalti. Cand ne punem in miscare abia se lumineaza de ziua. Este destul de racoare, dar atmosfera este placuta. Ne-am echipat cu totii (ca niste profesionisti ca doar aveam parazapezi – mai tineti minte :) ) si cu Lenti inainte ii dam drumul.
Am uitat sa va povestesc ca aseara am gasit langa casuta de lemn un bat de treking. Este adevarat ca este un bat modern care seamana mai mult cu un toiag si are un amortizor care micsoreaza efortul resimtit de incheietura. Asta cel putin in teorie. In practica nu este foarte util pentru ca nu prea poti sa te bazezi foarte tare pe el si bineinteles ca lui Lenti nu ii place.
Singurul avantaj este ca o sa invat sa ma ajut pentru inceput de un singur bat iar cu timpul o sa trec la doua.
Traseul pana la cabana Ciucas este usurel. Se merge prin padure si poteca iti ofera o priveliste absolut extraordinara asupra Tigailor. Tragem rapid cateva poze, dar fara sa ne oprim. Ajungem destul de repede la paraul care traverseaza poteca si ne oprim sa ne tragem sufletul la frumoasa fantanita construita chiar in albia raului.
Dupa 5 minute plecam mai departe. De data asta eu si Alina in fata, deoarece Lenti mai sta putin sa isi faca de cap cu barajele naturale pe care le-a gasit pe rau.
Din pacate urmeaza o panta foarte interesanta care reuseste sa scoata sufletul din mine. Pe la jumatatea ei deja simt ca imi sare inima din piept, dar noroc ca suntem prinsi din urma de Toni si de ceilalti asa ca atentia imi este distrasa de la efort.
Acum intram in formatia cu care sunt obisnuit: Lenti o ia in fata impreuna cu Alina, care la cele 45 de Kg urca aproape fara efort, in spatele lor sunt Laser, Catalin si Corina, apoi Toni si cu mine.
Toni, ca de obicei, imi povesteste tot ce ii trece prin cap ca sa ma faca sa uit de panta care continua fara sa se indulceasca nici macar putin, numai ca pe mine ma intereseaza doar daca mai e mult pana la cabana. Saraca imi spune o poveste frumoasa cu “5 minute pana la prima curba, dupa care mai urcam 15 minute, iesim intr-un luminis si de acolo dupa un ultim efort ajungem la cabana”.

Aceste lucruri m-au ajutat mai tarziu sa imi dau seama ca totul este numai in capul meu. Greutatea unui traseu este de cele mai multe ori numai psihica si daca reusesti sa treci peste acest lucru, vei face lucruri pe care nu credeai ca le poti face vreodata. Bineinteles ca exista un fel in care trebuie sa mergi, echipamentul care sa te ajute, dar 95% din treaba trebuie sa o faci tu. Aproximez ca 20% reprezinta efort fizic si restul de 80% reprezinta efort psihic.
Daca reusesti sa te convingi ca poti sa faci asta, vei reusi sa faci mai mult si in viata de zi cu zi, pentru ca intalnim mereu situatii pe care le consideram ca fiind foarte greu de trecut, dar in mod real barierele sunt doar in capul nostru.

Am ajuns la cabana Ciucas dupa un timp care mi s-a parut o vesnicie. Vremea este superba si desi inca este zapada poti sa stai in tricou cu maneca scurta.
Cabana este parasita de ceva timp, dar inca se tine bine. Mare pacat ca datorita traseului usor, aici urca diversi indivizi care isi lasa urmele peste tot. In fata cabanei este un munte de cioburi de la sticlele sparte si peste tot vezi lazi de plastic. La fel si in cabana.
Am facut un popas mai mare langa cabana si am mancat pe saturate. Am avut suficient timp sa intind trepiedul si sa fac cateva poze interesante.
Dupa 30 de minute plecam mai departe. Unul din motivele pentru care Lenti a ales acest traseu este pentru ca vrea sa ma invete sa merg in coltari, dar cel putin pana acum zapada nu a fost potrivita pentru asa ceva.
Mergem mai departe fara probleme deosebite, chiar si eu coplesit de frumusetea peisajului din jurul meu nu ma mai plang de picioare. Catalin si Corina au ceva probleme pentru ca ei nu au parazapezi si zapada este moale. Noroc ca au sosete de schimb.
Putin mai sus de cabana, muntele ni se arata in adevarata lui splendoare. Stancile stau aliniate ca si cum cineva s-ar fi jucat cu ele. Intemperiile si vantul le-a modelat in forme foarte interesante asa cum mai vezi in putine locuri.
Babele la Sfat sunt unele din cele mai expresive sculpturi naturale dupa Sfinx.
De pe varf se vede foarte departe. Bucegii se inalta maiestosi in stanga noastra. Cu ajutorul zoom-ului de la camera reusim sa identificam Costila si Omu.
Desi varful nu atinge 2000m, senzatia este coplesitoare: esti deasupra tuturor.
Lenti miscat de soarele superb se hotaraste sa faca nudism si intr-o secunda ramane gol pusca. Fetele se intorc toate in partea opusa instantaneu ca la o comanda.
Bineinteles ca ne amuzam copios de subiect, mai ales ca cele cateva grade peste zero nu lasau mare lucru de vazut din “ratusca” lui Lenti.
Deja ne intinsesem destul asa ca o luam la vale. Ca de obicei nu ne intoarcem pe unde am venit. In afara de traseul pe care am urcat, mai exista un traseu care ocoleste prin dreapta Tigaile – prin Saua Tigailor, asa ca o sa coboram pe acolo.
Daca zapada nu ar fi moale as putea spune ca este chiar usor, dar la fiecare 2 pasi ma afund pana la genunchi asa ca este un chin sa inaintez. Pentru Catalin si Corina este mult mai greu. Pe langa greutatile pe care le am eu ei sunt si uzi fleasca pentru ca zapada le intra in bocanci.
Lenti observa preocupat cum un bulgare creat din greseala se duce la vale si lasa niste urme interesante pe zapada. Se apuca sa faca unul si ii da drumul. Bineinteles acelasi efect! :)
In urmatoarele 2 minute toti faceam bulgari si le dadeam drumul la vale. Ne-am distrat copios.
Cativa metri mai jos gasim arbusti de afine care inca mai au fructele in ei. Cand o sa mai venim toamna, o sa vedem ca majoritatea versantilor sunt acoperiti de afine. Locuitorii acestor zone se ocupa sa le recolteze asa cum facem noi cu graul de exemplu.
Desi afinele pe care le gasim sunt stafidite, sunt foarte bune la gust, asa ca mancam cate gasim.
Este foarte clar de ce este o zona frecventata de ursi!
Mergem mai departe si cand intr-un final urc ultima panta, in departare se vede cabana. Sunt foarte fericit deoarece cred ca chinul meu s-a sfarsit. Coboratul de la cabana ar trebui sa fie mai mult decat lejer.
Cu 200 m inainte sa ajungem la cabana, Lenti face stanga. Incep sa ma agit si cu ceea ce credeam ca sunt ultimele puteri il prind din urma si il intreb disperat unde mergem...
“Ocolim putin. Doar nu o sa ne intoarcem pe unde am urcat! :)”.
Ocolim putin??? Nu asta ne-a fost intelegerea. Dupa ce ca ai zic ca mergem 2 ore si deja am mers ceva mai mult de 6....??
Imi arata o coama care nu se afla prea departe si incearca sa ma linisteasca spunandu-mi ca pe acolo o sa ajungem mai usor si mai repede la Muntele Rosu.
Bineinteles ca nu il cred, dar nu am ce sa fac. Oricum in cativa metri ne oprim sa mancam, deoarece nu mai avem unde sa poposim mai departe. O masa buna completata de o conserva de peste care nu stiu de unde a aparut, ma face sa ma simt mai bine..mai, mai sa il cred pe Lenti ca ajungem repede inapoi.
Intalnim doi calatori care veneau pe traseul pe care urmam noi sa il parcurgem si care vroiau sa urce pa varf. O sa ne mai intalnim cu ei peste cateva luni bune in Piatra Craiului.
Uimitor cat de mica este lumea.
Traseul merge o portiune prin padure si este usurel, dar din pacate nu dureaza mult si incepem din nou sa urcam.
In spate incepe sa se innoreze. Varful incepe sa nu se mai vada de nori, dar deocamdata la noi este soare si cald.
Abia mai reusesc sa pun un picior inaintea altuia si ma opresc dupa fiecare pas.
Toni nu mai reuseste sa ma convinga sa urc, mai ales ca as face orice sa pot sa ma opresc pentru cateva minute.
Lenti se prinde ca e groasa si ca elefantul nu prea mai poate/vrea sa mearga mai departe.
Vine langa mine si ma pune sa merg dupa el, pe “scurtatura”. Sincer, nu stiu daca a facut-o intentionat sau nu, dar din dorinta lui de a scurta, a luat-o de-a dreptul spre creasta.
Fiecare pas pe care il faceam era ingrozitor, mai ales ca datorita arbustilor ma afundam pana la genunchi la fiecare pas.
Cand ne opream cadeam pur si simplu pe spate. Nici macar nu mai ma oboseam sa dau jos sacul.

Lenti ca sa ma incurajeze imi arata pe unde am fost:

"Uite acolo sus ai fost tu azi si apoi am mers in ocol pe campurile alea.
Acolo asa departe ??!!! Toata asta am mers eu azi ???!! Esti prost !!!!"
Intr-un final apoteotic am ajuns in creasta. Aici a trebuit sa ne imbracam, deoarece vantul batea foarte tare. Deja se innorase si la noi si se lasase frigul.
Imi era absolut imposibil sa mai merg mai departe, dar Lenti nu se lasa pagubas si imi spune sa fiu foarte atent la ritmul in care merge el si sa fac si eu la fel.
Uimitor, am reusit sa parcurg o distanta impresionanta inainte sa vreau sa opresc din nou. Atunci am realizat cat de important este sa mergi constant si intr-un anumit ritm fara sa consumi energie aiurea.
Deja trecusem dincolo de durerea de picioare si mergeam pur si simplu din reflex. Ceilalti abia se mai vedeau in departare. Oricum ei or sa ajunga cu ora inaintea noastra la cabana.
Incredibil, pastrand ritmul si fiind foarte atent la asta am reusit sa gasesc suficienta energie sa mai merg aproximativ o ora. Deja soarele se vede cum apune prin stratul gros de nori si incepe sa se lase intunericul. Partea buna este ca in 30 de minute pana si eu o sa ajung la cabana.
Lenti se trezeste ca trebuie sa adunam lemne pentru gratar si sincer la inceput cred ca glumeste.
Bineinteles ca am luat un betior in mana si i-am spus ca eu atat pot sa duc si am plecat mai departe tarandu-l dupa mine.
Cu greu reusesc sa mai fac o poza apusului care era absolut magnific.
Am ajuns!!!
Bineinteles ca toata lumea rade de mine. Am facut traseul in 12 ore!
Abia reusesc sa ma schimb si sa ies afara sa vad cum fac baietii gratarul. Mai beau si o bere si este suficient!! Sunt gata de culcare.
Lenti este miscat de faptul ca o sa implineasca 30 de ani...”Ba esti prost....eu fac 30 de ani”.
Cu laitmotivul asta in cap, ma culc si dorm neintors.
Maine de dimineata plecam acasa. Bineinteles daca o sa pot sa conduc....

A doua zi le-am aratat colegilor pe harta pe unde am mers in Ciucas...

"Am mers pe toata harta...in puii mei...2 ore"......

Cred ca acest traseu a fost hotarator. Faptul ca nu am renuntat si ca dupa 10 ore de mers am gasit suficienta energie sa merg mai departe, m-a facut sa ma gandesc mult la partea psihologica a acestei activitati. Dar cu adevarat cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost ritmul in care trebuie sa merg. Cum sa fac sa imi conserv energia.

Adrian

Deja un obicei!

Traseul lejer pe care l-am facut in Petrimanu m-a facut sa incep sa am incredere in puterile mele si sa imi doresc sa mai merg la munte.
Lenti foarte bucuros promite ca de revelion ne duce la Omu, un lucru nu tocmai usor pe zapada.
Am fost si ne-am cumparat bocanci si parazapezi. Cred ca acest eveniment in sine reprezinta un intreg capitol, dar o sa vi-l povestesc alta data. Nu ne-am luat inca rucsac, dar ni-l imprumuta fratele Alinei.
Dupa cum spuneam de revelion am vrea sa urcam la Omu, dar ca sa facem asta trebuie sa exersam putin pana atunci.
Urmatorul traseu (de data asta in adevaratul sens al cuvantului) este in Piatra Mare:
Timisul de Jos (Dambul Morii) – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare – Varful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Poteca Tiganilor – Dambul Morii.
Traseul este unul considerat foarte usor si ar trebui sa il facem lejer intr-o zi. Spun ar trebui pentru ca o sa vedeti ce a urmat :)
Plecam din Bucuresti cu ambele masini, pentru ca eram 5 si nu am fi reusit sa inghesuim toti sacii intr-o singura masina. De data asta ne-a insotit varul lui Lenti – Bambicu (o sa il numim Varu’ de acum :) ).
Am ajuns aproape de ora 09 la Dambul Morii, ne-am echipat si am plecat mai departe. O sa sar peste partea stanjenitoare a acestei povesti: era pentru prima data cand a trebuit sa ne punem parazapezile si ne-am chinuit putin.
Eram foarte fericit pentru ca de departe paream niste profesionisti, doar aveam parazapezi :).
Prima parte a traseului pana ajungi in canion este foarte usoara, asa ca timpul a trecut repede. Am povestit o groaza de lucruri si am admirat privelistea pentru ca tocmai cazuse prima zapada.
Am uitat sa va povestesc: Lenti are o atractie fata de apa. Nu poate sa treaca pe langa un sipot, rau sau orice alt fir de apa fara sa sape canale, sa darame barajele de frunze sau pamant care s-au format in timp, etc. Asa a capatat porecla de “Domnul Castor”. Pur si simplu nu puteai sa il dezlipesti de apa cateva minute pana nu isi facea damblaua.
La intrarea in canion am primit indicatii pretioase: urcam fiecare pe rand, urmatorul incepe sa urce abia dupa ce primul a ajuns deja sus. Deoarece canionul este destul de adanc soarele nu prea patrunde in el si se formeaza foarte repede gheata pe scari. Desi se numeste canionul 7 scari, in realitate sunt ceva mai multe. 9 daca tin bine minte.
Am urcat prima scara fara probleme, la fel si a doua, dar a treia si cea mai mare era inghetata bocna. Prima a fost Toni. A ajuns sus fara probleme desi destul de incet. Toni este foarte precauta la fiecare pas atunci cand nu se simte in perfecta siguranta. Din acest punct de vedere este omul pe care il admir foarte mult. Am invatat de la ea sa am grija unde calc si sa nu bravez aiurea chiar daca pare usor. Urmatoarea a fost Alina. A urcat pana la jumatatea scarii fara probleme (noroc cu manusile imprumutate de Toni), dar acolo siretul de la parazapada din dreapta s-a udat si cand a atins scara a inghetat instantaneu. Dintr-o prostie era blocata la aproape 7m de pamant. Lenti si-a aruncat repede sacul si a urcat la ea. Stia ca Alina se sperie foarte repede si ca nu trebuie sa o lase sa se gandeasca prea mult. A eliberat-o si am mers mai departe fara nici o alta problema.
Canionul este absolut impresionant, dar ar fi foarte bine sa nu fiti claustrofobi. Peretii iti dau impresia ca se inalta pana la cer si soarele abia reuseste sa arunce cateva raze anemice atunci cand este in cel mai inalt punct. Din acest motiv este foarte greu sa faci poze fara trepied. Din pacate camera pe care o aveam atunci nu avea stabilizare de imagine si din cauza lipsei de lumina nu au iesit pozele. In schimb Lenti isi proba noua achizitie o Canon Powershot A700 care tocmai aparuse. Si-a cumparat-o cu putin inainte sa plece in Africa. O sa pun link-ul de la pagina lui cu poze in dreapta.
Scandurile care formeaza podeaua pasarelelor care fac legatura intre scari sunt in parte rupte asa ca mare atentie unde puneti piciorul. Exista un traseu ocolitor, dar in aceasta situatie nu veti mai avea parte de privelistea superba din canion. Trebuie sa recunosc ca la iesirea din canion te simti usurat ca s-au terminat scarile metalice care nu par foarte solide la prima vedere. Sa nu uit: cea mai mare scara are aproape de jumatate o treapta lipsa, ceea ce poate ridica dificultati atunci cand scara este plina de gheata. Trebuie sa aveti grija si daca incercati sa urcati cu un sac de 80l in spate. Scarile sunt foarte stramte.
Dupa ce am trecut de canion am dat de greu. Iarna, daca poteca nu este taiata asa cum trebuie, aceasta portiune poate fi destul de solicitanta, dar trebuie sa recunosc ca atunci nu era cazul.
Cu toate astea am crezut ca o sa imi dau sufletul. Faceam cativa pasi dupa care ma opream, iar mai mergea cativa pasi si iar ma opream. Lenti o luase inainte cu Varu si cu Alina. Noroc cu Toni care m-a prins din urma si care s-a prins ca mi se incurca limba intre picioare si imi era greu sa merg.
“Hai sa facem 10 pasi apoi sa ne tragem sufletul, vrei?”
Am acceptat nu cu foarte mare tragere de inima si am inceput. Mi-am dat repede seama ca daca ma opresc putin mai devreme faceam doar 8 si asa trisam cu 2 pasi.
Problema mare era ca distanta nu se scurta cu 10 pasi si ca cei 2 pasi pe care ii saream trebuia sa ii fac data viitoare.
Lenti se ia de Toni ca ma invata prostii din astea: “Cand o sa mergi trei zile cu 15kg in rucsac ce o sa mai faci?”. Bineinteles ca l-am acoperit cu beepuri si i-am spus ca asta este motivul pentru care nu intalnesti elefanti pe munte. El statea cu Varu si se odihnea de ceva timp si ne astepta pe noi. Normal ca atunci cand am ajuns langa ei s-au ridicat si au plecat mai departe – erau odihniti deja baietii. Sa nu iti vina sa ii omori? Acum ce sa mai faci...Trebuie sa ma tarasc mai departe. Imi este absolut clar de ce nu am vazut elefanti pe munte. lntr-un final apoteotic am vazut cabana, de fapt prima data se vad ruinele fostei cabane care a ars, apoi se vede cabana actuala. Aceasta este foarte mica si ar fi foarte bine sa va faceti rezervare daca vreti sa ramaneti peste noapte. Am baut rapid doua ceaiuri si am pus masa. Bineinteles ca o prostie mai mare decat sa duci un elefant pe munte este sa ii dai sa manance si apoi sa ai pretentia sa mearga mai departe.
Noroc ca era destul de tarziu si Lenti a hotarat ca nu e bine sa ne prinda noaptea pe drum asa ca am luat-o la vale. Bineinteles ca a profitat de ocazia sa traga de mine, desi nu prea imi mai simteam picioarele. El si Toni tocmai se intorsesera din Africa unde au urcat pe Kilimanjaro, asa ca pentru ei era doar o plimbarica prin parc.
Marele avantaj a fost ca pentru prima data Lenti a fost foarte atent la cum calc, pe unde, etc.
Asa ca in stilul lui propriu a avut grija sa ma invete pentru a doua oara sa merg.
“Esti barbat? Atunci mareste pasul; Intinde piciorul” – “Prin zapada, la coborare, intotdeauna calci cu calcaiul inainte” – “Intinde piciorul in fata si lasa sa te duca greutatea inainte – si poate te inveti sa mergi si tu cu betele, tarane”.
Pana la intrarea pe traseul Familial, deja eram expert!
Logic atunci Lenti a simtit nevoia sa schimbe ceva: in dreapta se lasa Poteca Tiganilor. Un traseu putin mai greu decat traseul obisnuit, dar mult mai rapid. Urma sa nu ne plictisim pe serpentinele lejere ale traseului obisnuit si sa iesim mult mai aproape de masini.
Apusul ne-a prins chiar cand am iesit la raul de langa drum. Culorile de rosu aprins amestecat cu rosu caramiziu fac cerul sa para in flacari. Pacat de zecile de cabluri, stalpi si alte lucruri care blocheaza privelistea.
Am ajuns la masina si culmea este ca desi sunt obosit varza ma simt foarte fericit.
Stiu ca momentan picioarele sunt ok, dar ca atunci cand o sa ajung acasa o sa imi fie greu sa ma dau jos din masina, iar luni la serviciu o sa par lovit de tren....dar totusi ma simt atat de bine..
De obicei toata treaba asta dureaza pana miercuri, cand deja revine nevoia de a merge din nou pe munte.

A doua oara...CULMEA!!!

A trecut mai mult de o luna pana când Lenţi a avut tupeul sa îmi povestească din nou de munte.
Ca un foarte bun psiholog m-a luat pe departe:”Avem cateva zile libere. Hai sa mergem undeva sa punem cortul. Stam cateva zile si daca avem timp facem şi o plimbărică pe munte”
Deja când am auzit cuvântul „plimbărică” am inceput sa devin mai atent. Încă nu am uitat febra musculara de data trecuta. Cu toate astea am facut greseala de a cere mai multe detalii.
Ideea este sa mergem in muntii Petrimanu, adica mergem putin dupa Ramnicul Valcea, facem stanga din soseaua principala, conducem pe un drum “asfaltat” facut pe vremea regretatului pana la lacul Galbenu. Acolo punem cortul, bem o bere (maxim doua..:) ), facem gratar, pescuim, etc.
A....si sa nu uit: daca avem timp facem o plimbarica de maximum 2 ore pe munte.
Groaznic de familiara aceasta fraza. Noroc ca bunul meu prieten face o corectie: “Hai doua ore si jumatate la cum mergi tu”.
Cu toate astea in ziua stabilita....deja-vu: eu la poarta la Lenti. Clar imi place durerea!!!:) Bagajele sunt in masina. Pornim la drum. O singura diferenta: ceasul arata ora 18.00.
Eu merg in fata pentru ca am GPS. Bineinteles ca respectam toate regulile de circulatie si mai ales limitarile de viteza. Noroc ca nici una din masini nu poate sa depaseasca 180Km/h.
Ajungem in ultimul sat in jurul orei 21.00. Este intuneric si nu ne dam seama cam cum arata drumul “asfaltat” pentru ca altfel nu bagam masina acolo sub nici o forma.
Dupa aproximativ o ora si jumatate ajungem la Lacul Petrimanu. Aici decidem sa ne oprim pentru ca nu eram siguri ca reusim sa mergem mai departe din cauza drumului asa ca oprim pe marginea barajului si ne minunam de privelistea care se afla in fata noastra. Desi lacul nu este unul foarte mare, barajul este impresionant.
Parcam masinile pe piciorul de beton al barajului deoarece norii care acopereau partial cerul nu ne inspirau foarte multa incredere.
Lenti insista sa doarma in cort asa ca preventiv incercam sa terminam o jumatate de litru de palinca. Frigul dispare instantaneu si ne apuca cheful de glume.
Noroc cu fetele care ne culca fortat.
Dupa o noapte in care am dormit neintors (bineinteles ca de la oboseala si nu de la palinca), dimineata la prima ora ma trezeste ciocanitul insistent al lui Lenti in geamul masinii.
Foarte “vesel” ma dau jos din masina si imediat aflu ca el si Toni sunt gata de mica plimbarica de 2 ore pe munte si ca insista sa ii insotim.
Mancam repede ceva, ne echipam (de data asta mi-am luat la mine bocancii de armata facuti rost de tata pe sub mana) si plecam.
Coboram cu masinile pana la cantonul aflat la aproximativ 1 km de locul in care am campat, le lasam acolo, mai mancam ceva si incepem sa urcam.
Prima portiune de traseu ma inveseleste. Urcam pe un drum forestier foarte lejer, suntem depasiti de diverse camioane pline de lemne si incep sa cred in plimbarica de 2 ore.
Dupa aproximativ 45 de minute vine timpul sa parasim drumul, ca doar “nu am venit sa mergem pe drum” (asta ca sa citez din Lenti), si intram in padure. Aici lucrurile se complica putin si incep sa dau cu fundul de greu. Bineinteles ca si “echipamentul” ma tradeaza si incep sa imi amorteasca degetele in frumosii mei bocanci.
Dar “sunt barbat sau ce” mergem mai departe, cel putin pana la un canton forestier (un fel de punct de intalnire pentru toti taietorii de lemne) unde am cedat nervos deoarece poteca incepe sa urce amenintator. Toata lumea isi pune bagajele jos si incepe terapia de grup: “Haide ca poti...nu mai e mult... sa vezi ce frumos este....”....etc.
Dupa multe “bipuri” date lui Lenti si plimbaricii lui, ma ridic cu greu si mergem mai departe.
Lui Lenti nu ii mai tace gura si imi povesteste toate tampeniile posibile si imposibile numai sa ma faca sa uit de activitatea pe care tocmai o prestam si ca sa puna capac la toate incepe sa ploua in draci.
Bineinteles ca blugii mei nu sunt rezistenti la apa si nici frumosul hanorac al Alinei (sotia mea).
Lentii ma imbraca in pelerina lui de ploaie si el isi ia geaca de munte pe el de care este atat de mandru. Alina isi ia geaca de schi pe ea si ne rugam sa nu se ude.
Prin ploaia mohorata de primavara mergem mai departe. Oricum acest lucru reuseste sa ma faca sa nu ma mai gandesc la picioarele mele abrutizate. Sunt ud pana la piele, dar nu sunt sigur daca este apa de ploaie sau transpiratie. Pelerina de ploaie se comporta cu succes ca un solar si eu degaj o tona de caldura.
Nici macar poze nu pot sa fac pentru ca nu se vede nimic in jur si nici nu risc sa scot camera pe umezeala asta.
Ma distrez pe seama lui Toni pentru ca seamana cu o camila sau mai precis cu o babuta cocosata din cauza rucsacului si a pelerinei de ploaie, dar mi se atrage atentia ca si eu arat la fel...poate chiar putin mai expresiv: o camila supraponderala uda fleasca.
Intr-un final, dupa 5 ore lungi ajungem sa finalizam cu succes un traseu de maximum 3 ore si ajungem sus in sa.
Din pacate aici ne asteapta un peisaj dezolant. Este prima si ultima oara cand intalnesc asa ceva.
Cat vezi cu ochii copacii sunt taiati de la 40 cm de pamant. Trunchiurile care nu sunt perfecte zac in putrefactie ca niste soldati care au pierdut batalia.
Incredibil este ca totul se petrece acolo unde doar putini pot ajunge si pot vedea ce se intampla.
Oare nimeni nu constientizeaza carnagiul care are loc in multi din muntii nostrii? Nu se gandeste nimeni de unde vin mormanele de lemne taiate din portul Constanta?
Sunt curios daca acum dupa doi ani s-a facut ceva pentru reimpadurirea acelei zone...
Ma doare capul ingrozitor de la efortul pe care l-am depus. Ploaia cade fara intrerupere de cateva ore, dar cerul pare sa se limpezeasca, oricum in şa stropii nu prea mai ajung la noi datorita vantului care bate cu putere, in mare parte si datorita faptului ca nu mai exista copaci.
Profitam de cateva momente de liniste si asezam masa. Urcatul pe munte fara mijloace de ajutor mecanice mi-a facut o foame de speriat.
Am ras tot ce se putea atat de la mine cat si de la Lenti. El nu are voie sa manance salam sau alte prostii din astea pentru ca contin E-uri....nu stiu de unde i-a venit ideea asta lui Toni.
S-A-L-A-M....nici un E in produsul asta. :)
Oricum il hranesc pe Lenti pe “sub masa” pe saturate cu muschiulet, salamior, suncuta si o serie de alte lucruri total interzise.
Toni se face ca nu vede si asa toata lumea este fericita cu exceptia mea: TREBUIE SA NE INTOARCEM. Alte cateva ore de chin pentru mine.
Ce le-o place dom’le la “plimbaricile” astea? Nu ii inteleg.
Tarandu-ma pe poteca care datorita ploii a devenit un raulet reusim sa ajungem la masini.
Ma schimb de la piele, intoarcem la 180o si ne intoarcem la cort.
Ploaia s-a oprit si Lenti se apuca sa faca supa. O gura de supa ma face sa uit de tot chinul si incet, incet incep sa ma simt mai bine.

Soarele se iteste printre nori, desi se apropie seara, si incet risipeste ceata. Este absolut superb!
Curcubeul se intinde dintr-o partea in alta a lacului si te face sa te simti in alta lume.
Toate problemele zilnice, toate supararile, toate acele lucruri care reusesc sa ne omoare cel putin un neuron pe zi par foarte indepartate. Este unul din acele momente in care ti se pare ca te-ai intors la origini si care cred ca de fapt este ceea ce ne face sa ne dorim sa ne intoarcem pe munte in speranta de a mai trai macar o singura secunda acest sentiment.
Incercati macar o singura data sa urcati pe munte impreuna cu cineva care va poate ajuta sa faceti asta in siguranta si o sa fiti mult mai bogati decat mare parte din cei din jurul vostru.
Pe mine m-a invatat sa merg mai departe chiar daca simt ca nu mai pot. Am invatat ca in 99% din cazuri totul este in capul meu si in momentul in care am reusit sa trec peste asta am devenit un om mai bun atat in viata personala cat si in viata profesionala.

A doua zi hotaram ca mergem totusi pana la Lacul Galbenu. Ne urcam in masini si reusim sa ajungem. Barajul este mult mai mare si mai impresionant decat cel de pe Lacul Petrimanu.
Bineinteles ca Lenti are ideea de a traversa pe pasarela de la mijlocul barajului – o punte lata de un metru cu o bara foarte subtire de sustinere care serveste la intretinerea barajului. Toate scarile care duc acolo sunt ruginite si slabite asa ca morcovului din fund nu i se mai vad nici frunzele. Privelistea este impresionanta atat in sus cat si in jos. Totusi fluturii din stomac ne fac sa nu stam foarte mult acolo. Desi lacul este mic, barajul arata ca are cativa zeci de metrii buni adancime. In maximum 2 ore am reusit sa il ocolim pe ambele parti (pe partea din dreapta doar pana unde te lasa poteca asigurata cu cablu). Pozele sunt absolut superbe. Pana la urma a meritat din plin tot efortul.
Tot drumul este impanzit cu cascade si cu mini-raulete. Cea mai interesanta este cascada care se numeste “Apa Spanzurata”. Tot ce a creat natura este absolut incredibil. Imi aduc aminte de Liviu care imi spunea la mult timp dupa aceasta iesire cat de uimitor este fiecare rau care curge fara oprire de secole si care o sa curga mult timp dupa ce noi nu o sa mai fim....
Cata dreptate are!

Sper ca nu v-am plictisit. Suntem inca la inceput :)

Adrian

Cum a inceput totul...

Cum a început totul? „Ce parere ai de o plimbărică de maximum două ore pe munte?” Asta ar fi trebuit să mă sperie, mai ales ca era spusă de Lenţi...
Dar am uitat să mă prezint. Cine sunt eu? Un „funcţionar” în adevăratul sens al cuvântului. Adica lucrez la un birou timp de 8-9 ore pe zi. Cel mai mare efort pe care îl fac este raspunsul intensiv la e-mail.
Ok. Astea sunt datele problemei. Aşa am ajuns ca de Paşte sa ma prezint fericit în adidaşi şi în blugi, însoţit de soţia mea, la poartă la Lenţi. „Unde mergem? – Pe Ceahlau”...Nice...
Atunci nu îmi dădeam seama ce inseamnă asta şi mai ales cum avea să schimbe asta multe lucruri comode şi călduţe pe care le consideram absolut normale.
Să revenim...fericit în continuare, am condus câteva ore bune pana in Bicaz. Am înfruntat câmpurile de gropi din Miercurea Ciuc, am trecut prin Cheile Bicazului...ce mai... o super aventură.
Iată-ne la intrarea in rezervatie. Aici încep să apara surprizele: mă trezesc cu un rucsac în spate. Spre ruşinea mea trebuie să recunosc că avea mult sub 10% din cele cele 100 kg pe care le deplasam în mod curent. Din acest motiv nu m-am speriat prea tare, mai ales ca o plimbarică de câteva ore nu a omorât pe nimeni.
Prima observaţie pe care am facut-o era ca nu se grabea nimeni. Toţi îşi intrau în ritmul lor (asta aveam să o aflu mai târziu). După prima jumătate de oră, deja limba mea se apropia ameninţător de pamânt. Trebuie sa recunosc că mă aşteptam. Mai ales ca muşchii pe care îi solicitasem până atunci intensiv fuseseră doar cei ai degetelor... În acel moment unui „coleg de suferinţă” i-a scăpat păsărica: mai aveam maximum 4 ore pâna sus....STOPPPPPP Cum adică 4 ore..LENŢIIIIIIIII.
Ca să scurtez (sincer nu stiu dacă vreau să îmi amintesc totul :) ) în aproximativ 6 ore am ajuns la cabana Dochia sub vârful Toaca. Fiecare pas mi se parea o tortură inimaginabila, rucsacul avea cateva tone şi capul mă durea îngrozitor....şi am uitat sa vă povestesc despre zăpadă. Da. Era zăpadă şi bineînţeles eu eram ud până la piele...
Să nu uit. Trebuie să îi mulţumesc lui Lenţi care nu m-a lasat sa mor pe acolo şi care tot îmi repeta ca pot să o fac..(probabil se simţea vinovat că m-a luat cu el).
În prima zi mi-a fost greu să mă duc la baie, sa ies din cabană, sa fac orice implica mişcatul picioarelor.
A doua zi am reuşit să ies afara. Ploase toată noaptea şi ceaţa se ridica încet. Ce am văzut atunci mi-a rămas întipărit mult timp în minte. M-am simţit un învingator. Bine un învingator pe care îl dureau picioarele de moarte, dar un învingător.
Atunci am realizat câteva lucruri: drumul a fost groznic de greu, dar daca nu ar fi fost aşa probabil ar fi fost foarte aglomerat acolo. Manelele ar fi urlat la maxim şi cea mai ieftină bere nu ar costa 5RON. Cel mai important lucru este ca nu oricine poate ajunge acolo. Trebuie în primul rând să ai o ambiţie ieşită din comun şi o condiţie fizică cel puţin bună, lucruri pe care probabil 80% din români nu le au.
Din păcate încă preferăm lucrurile obţinute usor, chiar dacă nu sunt cele mai bune. Preferam sa ne plângem de milă în loc sa ne spunem: POT ŞI EU!
La final, trebuie sa vă spun că trebuie sa aveti grijă. Nu vă aventuraţi fară cineva care chiar ştie traseul şi fără să aveţi echipament corespunzător.
O sa vă mai povestesc şi altele :)
Adrian