De cand Lenti nu mai este am iesit pe munte doar asa ca sa nu spunem ca nu am iesit. Am fost in Piatra Craiului, in Piatra Mare si in alte cateva locuri, dar doar pana la cabana. De fapt a fost ca o terapie de grup in care ne-am adus aminte de vremurile bune.
In sfarsit am hotarat sa mergem sa facem un traseu mai serios, dar la o zi pentru ca nu vrem sa o lasam pe Toni mult singura acasa. Ea ne-a recomandat sa mergem in Cozia, unde au fost ei de revelion.
Ne-am luat inima in dinti si impreuna cu colegii am plecat la drum. Recunosc ca nu aveam asteptari foarte mari de la acest traseu. Varful Cozia are putin peste 1600m si chiar langa el este un mare releu care strajuieste intreg masivul, dar la prima vedere...1600m. Probabil asa un deal mai mare.
Am lasat masina chiar langa hotelul Pausa si am luat-o la pas pe drumul forestier care duce la manastirea Stanisoara. Drumul este foarte bun, cu mici exceptii, si poate fi strabatut lejer cu o masina cu garda mai inalta de genul Loganului.
Mersul prin padure este destul de plictisitor, dar din cand in cand raul care insoteste drumul destul de mult, creeaza niste sculpturi deosebite in rocile pe care le intalneste in cale.
Pana la manastire se face cam o ora. GPS-ul meu arata ca sunt putin peste 6 km, dar in mod real acest drum nu pune nici un fel de problema.
In momentul in care am ajuns langa prima cladire, ne-am dat seama ca aveam dreptate: o multime de masini erau parcate acolo. Drumul chiar poate fi facut usor cu masina.
O multime de persoane de toate varstele forfoteau in jurul manastirii.
Imediat ce am depasit primele cladiri, am ramas muti de uimire....peisajul este absolut mirific.
Pur si simplu te simti intr-un mic colt de rai. Versantii inconjoara depresiunea in care se afla manastirea ca niste ziduri de netrecut. O cascada se vede in departare cum cade maiestoasa de la mare inaltime dand nastere la o ceata aproape ireala.
Este greu in primele momente sa te concentrezi la picioare asa ca exista un risc foarte mare sa te impiedici. Noroc ca esti adus repede pe pamant de latratul cateilor care se reped sa intampine oaspetii.
Lasam sacii din spate la intrarea bisericii si mergem sa ne reculegem putin. Unul din calugari nu pierde ocazia sa ne tine o predica de 20 de minute despre natura umana si de ce trebuie sa credem in Dumnezeu cu tarie.
Recunosc ca a fost cel putin impresionant, poate si datorita evenimentelor recente prin care am trecut.
Aprindem o lumanare pentru sufletul prietenilor care nu mai sunt si plecam mai departe. Problema majora este ca indicatorul batut in cuie de prima cladire spune ca mai sunt 3 ore pana sus la releu, desi noi stiam ca ar trebui sa ajungem mai repede.
Oricum trebuia sa mai rezolvam o problema, asa ca dupa primii 300 de metrii ne oprim intr-o poiana suspendata unde se afla o masa de lemn inconjurata de bancute facute din acelasi material.
Mancam pe fuga si in 20 de minute ne pornim din nou. Mai ales ca deja mai erau cateva persoane care asteptau la baza poienii sa facem loc.
Traseul incepe sa urce constant, dar destul de decent. Totusi intelegem de ce pe indicator scrie 3 ore.
In spatele nostru urca o echipa formata din doi domni si o doamna destul de in varsta si desi noi avem un ritm destul de constant, reusesc sa ne prinda din urma destul de repede.
Cocotat pe o stanca de cam 10m, realizez de ce ne prindeau asa de repede din urma: daca esti foarte atent observi ca exista o serie de scurtaturi intre serpentinele potecii marcate si ca poti sa scurtezi destul de mult urmandu-le.
Ne prind din urma chiar cand ajungem in portiunea cea mai accidentata a traseului. Aici gasim si prima portiune de gheata. Un cablu intins ajuta foarte mult pe portiunile in care gheata ar putea sa ridice probleme. O pereche de coltari ar fi ajutat destul de mult, dar ca niste destepti am subevaluat greutatea traseului....poate mai tineti minte: “un deal mai mare”...
Dupa ce am depasit aceasta portiune, ne-am oprit si am facut cateva poze de grup intr-o zona superba de unde se vede totul in jur. Doamna care face parte din grupul care ne-a prins din urma, spune pe nume stancilor si ne povesteste pe scurt legenda de la care si-au capatat renumele.
Restul traseului este anevoios din pricina ghetii formate. Reusesc sa cad si sa imi zdrelesc un deget, dar avantajul este ca poteca nu este expusa si nu ai unde sa te duci. Cel mult sa te trezesti cu vreun bradulet infipt in vreo zona mai sensibila.
Imediat ce iesim din padure, vedem releul care pare incredibil de aproape. Acest lucru ne da aripi, mai ales ca am reusit sa ajungem in 2 ore si jumatate. Peisajul este absolut superb. Raul se vede ca un sarpe care se strecoara printre stancile care il strajuiesc. Masinile se vad ca niste furnicute care forfotesc grabite in toate directiile.
Primele branduse au scos capul din zapada si se incalzesc la soare, aparate inca de haina de zapada de vantul puternic.
Ajunsi la cabana, bem un ceai cald (respectiv un vin fiert cei care nu conduc) si mancam fiecare ce ne-am carat in traista.
Deoarece suntem hotarati sa nu ramanem peste noapte, nu ne lungim si o luam la pas, nu inainte sa primim indicatii pretioase de la domnii in varsta care ne-au insotit pana acolo.
Toni ne-a spus ca traseul de intoarcere se face in 4 ore, dar trebuie sa recunosc ca nu am crezut-o. Ce naiba, am urcat in 4 ore, la intoarcere probabil o sa facem mai putin ca doar mergem la vale.
Lasam in spate cabana si ne intindem la drum. Pe aceasta portiune exista zapada moale, dar nu ne punem parazapezile. Pantalonii stransi bine pe bocanc sunt suficienti momentan.
Traseul este lejer asa ca mergem destul de repede. Urmam semnul pana la stana parasita, dar desi mergem in viteza, facem pana acolo cam 2 ore. Se pare ca Toni a avut dreptate. Harta arata ca mai avem inca o data pe atat pana la masina.
Pe drum ne oprim doar pentru poze care datorita ca cerul este curat ies superbe. De la stana poteca coboara abrupt si betele sunt de mare ajutor. Nu mai exista zapada, dar covorul de frunze este la fel de alunecos, iar noroiul este omniprezent.
Coborarea este destul de solicitanta si o durere de cap incepe sa ma supere. Am mare noroc cu Alina care are tot timpul la ea ceva pentru situatiile astea. In cateva minute scap de durere si ma pot concentra la mers. Ne oprim sa ne tragem sufletul cand dam de o bancuta aflata chiar langa un izvor. Nici nu mai dam sacii jos din spate.
In 10 minute suntem din nou in picioare, dar moralul ne scade repede cand vedem ca poteca incepe sa urce la fel de vertiginos pe cat coborase mai devreme.
Urcam pana sus, ne asezam in fund si scoatem harta. Se pare ca mai avem o sa si inca o urcare intr-un varf de mot inainte sa iesim in locul in care schimbam poteca.
Mai avem cam o jumatate de ora pana cand soarele va apune, dar deja a slabit in intensitate.
Nu suntem speriati de faptul ca va trebui sa mergem noaptea, dar as fi mult mai linistit daca facem si urmatoarea schimbare de traseu pe lumina.
Frontalele noastre nu sunt tocmai niste scule performante. Eu (ca si colegul) am o chestie chinezeasca cumparata de Lenti din Obor. Face ceva lumina, dar nu se poate compara cu minunile tehnice gandite special pentru asa ceva.
Iesim in poteca mare si ne linistim. Pe aceasta ai putea sa mergi lejer cu masina si ar fi destul de greu sa o pierzi chiar si in conditii vitrege....sau ma rog, asa credeam atunci.
Ii dam inainte si suntem destul de relaxati, colegii ne povestesc despre tipurile de copaci si la ce tip de mobila pot fi folositi.
Soarele s-a ascuns de tot, dar este destul de lumina. Copacii sunt mai rari asa ca nu sunt probleme.
O iau inainte pentru ca ceilalti s-au dat la barfa si merg ca in parc. Asa sper sa ii trag un pic dupa mine. Desi la inceput nu pare a avea efect, reusesc sa ii fac sa se miste un picut mai repede.
Cand se aprind luminile, ne dam seama ca suntem aproape de oras. Dintr-o data in 15 minute se lasa bezna. Scoatem frontalele, dar reusim cu succes sa pierdem semnul. Din cauza ploilor, s-au format fagase din poteca care dau impresia ca poteca are mai multe variante.
Reusim sa gasim semnul si mergem mai departe, dar in 100m pierdem semnul din nou si nu il mai gasim. Marele nostru noroc este ca destul de aproape se vad becurile de pe strada asa ca hotaram sa ne indreptam spre ele. In 10minute ajungem intr-o gradina si suntem luati in primire de cativa caini fiorosi. Strangem randurile in jurul unui topor infipt intr-un bustean si facem diverse planuri de utilizare ale acestuia in situatia in care cainii ajung langa noi.
Ne luam inima in dinti si ne apropiem de casa in grup compact sperand ca cineva va iesi sa vada de ce sunt atat de agitati cainii.
In momentul in care credeam ca animalele respective or sa se repeada la noi, cineva iese din casa si le striga. Ne apropiem si ii explicam pe scurt ce am patit si omul somnoros si deloc impresionat ne arata poarta.
Probabil a mai avut parte de astfel de evenimente.
Cand iesim in drum, realizam ca am gresit poteca cu 20 de metrii. Mergem obositi dar foarte bine dispusi spre masina. Oamenii se uita la noi ca la niste extraterestrii deoarece nu vad mineri in fiecare zi cu frontalele in vant.
Intr-un final, dupa 12 ore de la plecare, am ajuns la masina. Am la mine o conserva de peste de la Toni si o desfac pentru a respecta traditia.
Suntem obositi, dar foarte satisfacuti de traseul facut.
La final pot spune ca este unul din cele mai frumoase zone vazute de mine. Merita sa faci traseul asta macar o data in viata si daca vrei sa te odihnesti cateva zile intr-o zona de vis, va recomand manastirea Stanisoara. Atentie: cazarea nu costa bani, dar va trebui sa aveti acordul staretului si sa participati la muncile zilnice.
Adrian
In sfarsit am hotarat sa mergem sa facem un traseu mai serios, dar la o zi pentru ca nu vrem sa o lasam pe Toni mult singura acasa. Ea ne-a recomandat sa mergem in Cozia, unde au fost ei de revelion.
Ne-am luat inima in dinti si impreuna cu colegii am plecat la drum. Recunosc ca nu aveam asteptari foarte mari de la acest traseu. Varful Cozia are putin peste 1600m si chiar langa el este un mare releu care strajuieste intreg masivul, dar la prima vedere...1600m. Probabil asa un deal mai mare.
Am lasat masina chiar langa hotelul Pausa si am luat-o la pas pe drumul forestier care duce la manastirea Stanisoara. Drumul este foarte bun, cu mici exceptii, si poate fi strabatut lejer cu o masina cu garda mai inalta de genul Loganului.
Mersul prin padure este destul de plictisitor, dar din cand in cand raul care insoteste drumul destul de mult, creeaza niste sculpturi deosebite in rocile pe care le intalneste in cale.
Pana la manastire se face cam o ora. GPS-ul meu arata ca sunt putin peste 6 km, dar in mod real acest drum nu pune nici un fel de problema.
In momentul in care am ajuns langa prima cladire, ne-am dat seama ca aveam dreptate: o multime de masini erau parcate acolo. Drumul chiar poate fi facut usor cu masina.
O multime de persoane de toate varstele forfoteau in jurul manastirii.
Imediat ce am depasit primele cladiri, am ramas muti de uimire....peisajul este absolut mirific.
Pur si simplu te simti intr-un mic colt de rai. Versantii inconjoara depresiunea in care se afla manastirea ca niste ziduri de netrecut. O cascada se vede in departare cum cade maiestoasa de la mare inaltime dand nastere la o ceata aproape ireala.
Este greu in primele momente sa te concentrezi la picioare asa ca exista un risc foarte mare sa te impiedici. Noroc ca esti adus repede pe pamant de latratul cateilor care se reped sa intampine oaspetii.
Lasam sacii din spate la intrarea bisericii si mergem sa ne reculegem putin. Unul din calugari nu pierde ocazia sa ne tine o predica de 20 de minute despre natura umana si de ce trebuie sa credem in Dumnezeu cu tarie.
Recunosc ca a fost cel putin impresionant, poate si datorita evenimentelor recente prin care am trecut.
Aprindem o lumanare pentru sufletul prietenilor care nu mai sunt si plecam mai departe. Problema majora este ca indicatorul batut in cuie de prima cladire spune ca mai sunt 3 ore pana sus la releu, desi noi stiam ca ar trebui sa ajungem mai repede.
Oricum trebuia sa mai rezolvam o problema, asa ca dupa primii 300 de metrii ne oprim intr-o poiana suspendata unde se afla o masa de lemn inconjurata de bancute facute din acelasi material.
Mancam pe fuga si in 20 de minute ne pornim din nou. Mai ales ca deja mai erau cateva persoane care asteptau la baza poienii sa facem loc.
Traseul incepe sa urce constant, dar destul de decent. Totusi intelegem de ce pe indicator scrie 3 ore.
In spatele nostru urca o echipa formata din doi domni si o doamna destul de in varsta si desi noi avem un ritm destul de constant, reusesc sa ne prinda din urma destul de repede.
Cocotat pe o stanca de cam 10m, realizez de ce ne prindeau asa de repede din urma: daca esti foarte atent observi ca exista o serie de scurtaturi intre serpentinele potecii marcate si ca poti sa scurtezi destul de mult urmandu-le.
Ne prind din urma chiar cand ajungem in portiunea cea mai accidentata a traseului. Aici gasim si prima portiune de gheata. Un cablu intins ajuta foarte mult pe portiunile in care gheata ar putea sa ridice probleme. O pereche de coltari ar fi ajutat destul de mult, dar ca niste destepti am subevaluat greutatea traseului....poate mai tineti minte: “un deal mai mare”...
Dupa ce am depasit aceasta portiune, ne-am oprit si am facut cateva poze de grup intr-o zona superba de unde se vede totul in jur. Doamna care face parte din grupul care ne-a prins din urma, spune pe nume stancilor si ne povesteste pe scurt legenda de la care si-au capatat renumele.
Restul traseului este anevoios din pricina ghetii formate. Reusesc sa cad si sa imi zdrelesc un deget, dar avantajul este ca poteca nu este expusa si nu ai unde sa te duci. Cel mult sa te trezesti cu vreun bradulet infipt in vreo zona mai sensibila.
Imediat ce iesim din padure, vedem releul care pare incredibil de aproape. Acest lucru ne da aripi, mai ales ca am reusit sa ajungem in 2 ore si jumatate. Peisajul este absolut superb. Raul se vede ca un sarpe care se strecoara printre stancile care il strajuiesc. Masinile se vad ca niste furnicute care forfotesc grabite in toate directiile.
Primele branduse au scos capul din zapada si se incalzesc la soare, aparate inca de haina de zapada de vantul puternic.
Ajunsi la cabana, bem un ceai cald (respectiv un vin fiert cei care nu conduc) si mancam fiecare ce ne-am carat in traista.
Deoarece suntem hotarati sa nu ramanem peste noapte, nu ne lungim si o luam la pas, nu inainte sa primim indicatii pretioase de la domnii in varsta care ne-au insotit pana acolo.
Toni ne-a spus ca traseul de intoarcere se face in 4 ore, dar trebuie sa recunosc ca nu am crezut-o. Ce naiba, am urcat in 4 ore, la intoarcere probabil o sa facem mai putin ca doar mergem la vale.
Lasam in spate cabana si ne intindem la drum. Pe aceasta portiune exista zapada moale, dar nu ne punem parazapezile. Pantalonii stransi bine pe bocanc sunt suficienti momentan.
Traseul este lejer asa ca mergem destul de repede. Urmam semnul pana la stana parasita, dar desi mergem in viteza, facem pana acolo cam 2 ore. Se pare ca Toni a avut dreptate. Harta arata ca mai avem inca o data pe atat pana la masina.
Pe drum ne oprim doar pentru poze care datorita ca cerul este curat ies superbe. De la stana poteca coboara abrupt si betele sunt de mare ajutor. Nu mai exista zapada, dar covorul de frunze este la fel de alunecos, iar noroiul este omniprezent.
Coborarea este destul de solicitanta si o durere de cap incepe sa ma supere. Am mare noroc cu Alina care are tot timpul la ea ceva pentru situatiile astea. In cateva minute scap de durere si ma pot concentra la mers. Ne oprim sa ne tragem sufletul cand dam de o bancuta aflata chiar langa un izvor. Nici nu mai dam sacii jos din spate.
In 10 minute suntem din nou in picioare, dar moralul ne scade repede cand vedem ca poteca incepe sa urce la fel de vertiginos pe cat coborase mai devreme.
Urcam pana sus, ne asezam in fund si scoatem harta. Se pare ca mai avem o sa si inca o urcare intr-un varf de mot inainte sa iesim in locul in care schimbam poteca.
Mai avem cam o jumatate de ora pana cand soarele va apune, dar deja a slabit in intensitate.
Nu suntem speriati de faptul ca va trebui sa mergem noaptea, dar as fi mult mai linistit daca facem si urmatoarea schimbare de traseu pe lumina.
Frontalele noastre nu sunt tocmai niste scule performante. Eu (ca si colegul) am o chestie chinezeasca cumparata de Lenti din Obor. Face ceva lumina, dar nu se poate compara cu minunile tehnice gandite special pentru asa ceva.
Iesim in poteca mare si ne linistim. Pe aceasta ai putea sa mergi lejer cu masina si ar fi destul de greu sa o pierzi chiar si in conditii vitrege....sau ma rog, asa credeam atunci.
Ii dam inainte si suntem destul de relaxati, colegii ne povestesc despre tipurile de copaci si la ce tip de mobila pot fi folositi.
Soarele s-a ascuns de tot, dar este destul de lumina. Copacii sunt mai rari asa ca nu sunt probleme.
O iau inainte pentru ca ceilalti s-au dat la barfa si merg ca in parc. Asa sper sa ii trag un pic dupa mine. Desi la inceput nu pare a avea efect, reusesc sa ii fac sa se miste un picut mai repede.
Cand se aprind luminile, ne dam seama ca suntem aproape de oras. Dintr-o data in 15 minute se lasa bezna. Scoatem frontalele, dar reusim cu succes sa pierdem semnul. Din cauza ploilor, s-au format fagase din poteca care dau impresia ca poteca are mai multe variante.
Reusim sa gasim semnul si mergem mai departe, dar in 100m pierdem semnul din nou si nu il mai gasim. Marele nostru noroc este ca destul de aproape se vad becurile de pe strada asa ca hotaram sa ne indreptam spre ele. In 10minute ajungem intr-o gradina si suntem luati in primire de cativa caini fiorosi. Strangem randurile in jurul unui topor infipt intr-un bustean si facem diverse planuri de utilizare ale acestuia in situatia in care cainii ajung langa noi.
Ne luam inima in dinti si ne apropiem de casa in grup compact sperand ca cineva va iesi sa vada de ce sunt atat de agitati cainii.
In momentul in care credeam ca animalele respective or sa se repeada la noi, cineva iese din casa si le striga. Ne apropiem si ii explicam pe scurt ce am patit si omul somnoros si deloc impresionat ne arata poarta.
Probabil a mai avut parte de astfel de evenimente.
Cand iesim in drum, realizam ca am gresit poteca cu 20 de metrii. Mergem obositi dar foarte bine dispusi spre masina. Oamenii se uita la noi ca la niste extraterestrii deoarece nu vad mineri in fiecare zi cu frontalele in vant.
Intr-un final, dupa 12 ore de la plecare, am ajuns la masina. Am la mine o conserva de peste de la Toni si o desfac pentru a respecta traditia.
Suntem obositi, dar foarte satisfacuti de traseul facut.
La final pot spune ca este unul din cele mai frumoase zone vazute de mine. Merita sa faci traseul asta macar o data in viata si daca vrei sa te odihnesti cateva zile intr-o zona de vis, va recomand manastirea Stanisoara. Atentie: cazarea nu costa bani, dar va trebui sa aveti acordul staretului si sa participati la muncile zilnice.
Adrian
