vineri, 24 octombrie 2008

In Fagaras!

Gata! Este concediu! Desi trebuie sa ajungem dupa pranz la Sambata de Sus, nu am reusit sa ne stapanim si la ora 06.00 suntem deja in masina. Avantajul major este dat de faptul ca sunt putine masini pe sosea si mergem repede. De data asta suntem singuri. Trebuie sa ne intalnim cu Sorin si Gabi (“Colegii”) chiar la complexul de la Sambata de Sus. Drumul l-am facut fara peripetii demne de a fi mentionate si am ajuns in 4 ore destul de aproape de destinatie. Bineinteles ca nu se poate ca totul sa mearga perfect. Colegii ne suna sa ne spuna ca or sa intarzie putin, deoarece asteapta sa se deschida un magazin din Brasov pentru ca le mai trebuie un sac de dormit. Din pacate drumul foarte prost i-a facut sa ajunga dupa ora 14.00, dar suntem foarte bucurosi ca in sfarsit plecam la drum.

Traseul serpuieste urcand usor, fiind rupt din cand in cand de viiturile din primavara. Deoarece este sambata, pe marginea drumului sunt instalati foarte multi turisti care au deja gratarele instalate in pozitie si care asculta muzica data tare.

Rupturile din drum au un efect benefic asupra naturii, tocmai pentru ca limiteaza accesul tuturor acestor “grataragii” inspre adancul muntelui. Ne oprim din loc in loc impresionati de forta naturii care a rupt bucati din versantii din jurul nostru, dar si pentru ca fluturi gratiosi se invart in jurul plantelor de la marginea drumului.

Deoarece bagajele sunt facute sa acopere cateva zile bune, sunt destul de grele si nu reusim sa ne miscam chiar asa de repede ca de obicei. Drumul pana la cabana Sambata il facem in 2.5 ore si recunosc ca mi s-a parut mult mai lung ca de obicei.

La cabana ne-am oprit sa mancam, macar asa mai usuram putin sacii :). Am mancat sarmale, pe care colegii le-au carat pana acolo si am baut cate o cana de ceai pentru hidratare. Deja ora era destul de inaintata, asa ca nu am zabovit prea mult. Dupa ce treci de cabana, traseul mai merge cam 20 de minute urcand usor apoi incepe sa urce in forta.

La baza urcusului, ne umplem sticlele de apa. Trebuie sa avem mare grija pentru ca aceasta trebuie sa ne ajunga pana la Podragu. Restul surselor de apa nu sunt foarte departe de poteca, dar ar presupune un efort suplimentar pentru a ajunge la ele.

Cu bagajele ingreunate de apa suplimentara, incepem sa urcam incet. Drumul este aglomerat de un grup foarte mare de turisti straini care coboara deja. Unii dintre ei sunt nedumeriti ca inca urcam la ora aceea. La urcare traseul nu este foarte aglomerat, doar doua persoane fara bagaje ne depasesc la jumatatea drumului.

Ultima parte a traseului mi se pare chinuitoare. Greutatea incepe sa isi spuna cuvantul, dar sunt optimist. Stiu ca in maximum 20 de minute ajungem in locul in care vom campa. Deoarece se lasa seara si noi ne apropiem de creasta, vantul devine puternic, dar datorita efortului nu simtim frigul. Colegul ajunge primul, urmat de Alina si apoi de colega si nepotica colegilor. Eu inchid coloana si ma simt foarte liber in momentul in care pot sa las sacul jos din spate. Noaptea este foarte aproape, asa ca nu putem sa pierdem timpul prea mult, admirand privelistea si ne apucam sa intindem cortul.

Vantul bate cu putere si ne ridica probleme, deoarece incearca din toate puterile sa ne arunce cortul in haul din spatele nostru. Acum se vede cat de atenti am fost la ce ne-a invatat Toni si reusim sa punem in 10 minute cortul. Il ancorez serios pentru ca vantul sa nu supere peste noapte. Frigul ma cuprinde dintr-o data si ma forteaza sa ma imbrac de urgenta. Intr-un minut am polarul si geaca pe mine si incep sa ma relaxez. Apusul este pur si simplu mirific. Senzatia este greu de descris. Cerul pare ranit de varfurile care il inteapa si singereaza. Il sun pe Liviu sa ii spun ce a pierdut si sa impartasesc cu el senzatia asta deosebita.

Fac cat de multe poze pot, deoarece trebuie sa mai arat si la altii minunatia. Sunt strigat la masa si ma inghesui in cortul colegilor pentru a lua cateva inghitituri. Desi suntem obositi, abia asteptam ziua de maine pentru a porni pe traseul de creasta. Ma rog, traseu de creasta este putin cam mult spus. Poteca urmareste profilul de pieptene al masivului si este de fapt un sir de urcusuri si coborasuri succesive. In centrul discutiei este vremea, despre care se spune ca se va strica de luni. Practic am avut o zi sa urcam, mai avem o zi sa ajungem la Podragul (via Vistea Mare – Moldoveanu) si atat. Prognoza spune ca ploile vor cuprinde intreaga tara si in mod sigur nu vom scapa. Speram doar sa inceapa sa ploua mai devreme si sa ne prinda pe traseul propiu-zis.

Oboseala ma face sa ma bag de urgenta in sacul de dormit si adorm in cateva minute bustean. Reusesc sa dorm foarte bine pana in jurul orei 02.00, cand ropotele de ploaie si rafalele de vant foarte puternice ma trezesc.
Ies afara sa rezolv o treaba mica si ma tin cu greu pe picioare. Frontala abia face fata rafalelor puternice ploaie si sunt fortat sa imi rezolv problemele de
urgenta. Cand am montat cortul am uitat sa prind una din corzile de asigurare de pe laterala si acum bate in cort facand un zgomot enervant. Totusi acest lucru nu ma impiedica sa dorm in continuare si la ora 7.00 sunt proaspat in picioare. Acum imi dau seama ca noi am dormit linisiti fata de colegii carora li s-a daramat cortul din cauza vantului. Colegul este foarte hotarat sa il schimbe cu prima ocazie. Cortul nostru a rezistat admirabil, dar era de asteptat acest lucru, mai ales ca acelasi cort s-a plimbat prin toata lumea impreuna cu Toni si cu Lenti.

Strangem cortul, mancam ceva si pornim la drum. Cand ajung in primul mot, fac o poza cu locul unde au fost corturile. De acolo pare ceva mic si nu prea iti dai seama cum au putut incapea doua corturi acolo. Vantul si-a schimbat directia si am fost protejati de versantul pe care il urcam pana am ajuns in varf. Aici se intinde un platou de unde privelistea este superba. Platoul este plin de excursionisti straini care au dormit acolo noaptea trecuta. Ii depasim in viteza, mai ales ca urma o coborare lejera. In fata noastra se intinde poteca care urca pe versantul urmator ca o panglica atarnata putin cam neglijent de un urias antic. Panta este solicitanta, dar tot povestind si admirand privelistea din jur, reusim sa urcam pana sus fara prea multe opriri. Sus privelistea este dezolanta. Ne asteapta cel putin inca 3 urcusuri similare. Perechea Moldoveanu – Vistea Mare se vede in departare incununata de cativa nori. Mancam cu greu cativa pufuleti din sacul colegei, pentru ca vantul zboara tot ce este sub 25 de kilograme. Ne punem in miscare motivati de gandul ca mai avem o groaza de mers pana se insereaza.

Ne tot intalnim cu diversi turisti care vin dinspre Podragu si putem spune ca traseul este chiar aglomerat. Traseul este date de 4 – 4.5 ore pana pe Vistea, dar din diverse motive, reusim sa ajungem destul de greu la refugiul Vistea. Pana acolo am facut 5 ore. Aici ne dam seama ca am tot amanat sa luam apa, pentru ca am zis ca luam de aici, dar cand vedem distanta la care se gaseste primul izvor, ajungem la concluzia ca ne ajunge apa pe care o avem. Recunosc ca atunci cand am vazut cum urca poteca pe Vistea, am fost la un pas de depresie si daca nu s-ar fi strans norii in jurul nostru si daca apa nu ar fi fost pe sponci, as fi ramas la refugiu fara nici un fel de drept de apel.

Fortat de imprejurari, am luat decizia de a merge mai departe. Pe varf se vad o groaza de mogaldete care se agita in toate directiile. Urcusul este surprinzator de rapid: in 20 – 25 de minute suntem in varf. Mogaldetele care se agitau (de fapt alti omuleti), au coborat pe langa noi si s-au dus. Acum se vad tot ca niste mogaldete, dar sunt pe versantul opus. Ajuns pe Vistea Mare sunt hotarat sa nu mai fac nici un pas, desi un indicator ne imbie si ne spune ca mai avem 15 minute pana pe Moldoveanul. De ce nu mai merg mai departe? Sunt inca departe de a fi la ultimele puteri, dar in ultimul timp cred ca (poate e o prostie) trebuie sa ne temperam telurile. Poate ca trebuie sa realizam ca nu trebuie intotdeauna sa fim cei mai buni, cei mai tari cu orice pret, chiar daca acest lucru este in natura noastra. Aprindem o lumanarica pentru Lenti si stam in jurul ei sa nu o stinga vantul. In mod sigur este cu noi. Nu este semnal si nu putem vorbi cu nimeni. Colegii si Alina merg spre Moldoveanul, in timp ce eu ma ascund de vant si ma las patruns de maretia peisajului care se intinde in fata mea. Varful Vistea Mare este doar la cativa metrii sub Moldoveanu si impresia este coplesitoare. In toate directiile, cat vezi cu ochii, sunt munti care se pleaca in fata ta. Tu esti cel mai sus, cel mai puternic, cel mai.... Senzatia nu poate fi descrisa in cuvinte sau povestita. Trebuie sa o traiesti. Este ciudat cum poti sa te simti mare si mic in acelasi timp, sa poti sa simti nemurirea muntilor care stapanesc acest tinut si aproape sa poti sa pui “on hold” trecerea vietii. Colegii si Alina isi fac poze pe varf si se intorc spre noi. In maximum 40 de minute sunt langa mine si deja suntem nerabdatori sa mergem mai departe. Este adevarat ca suntem impinsi si de norii care se aduna la orizont si de vantul puternic care isi infige ghiarele chiar si prin echipamentul nostru. Poteca coboara rapid, dar nu este la fel de abrupta ca aceea pe care am urcat. Energia este la maximum si inaintam cu viteza. Deja am depasit de mult punctul in care simteam oboseala si merg mecanic fara sa ma mai gandesc la efort. Deja cele doua varfuri au ramas in spate. Poteca este decenta si mult mai umana decat aceea pe care am venit noi. Acum inteleg de ce majoritatea urca pe acest traseu. Dupa aproximativ o ora de mers, incepem sa intram sub nori. In departare se aud tunetele si lucrul asta actioneaza ca un stimulent. Oboseala dispare din picioare si mergem inainte in forta. Mai avem o ultima panta de urcat si vom ajunge pe curba de nivel care ne va duce in saua de unde se coboara la Podragu, dar norii care pana acum s-au sprijinit de versantii din dreapta noastra incep sa ne impinga de la spate si sa traverseze si in stanga noastra.

Desi simt nevoia sa ma opresc sa ma odihnesc, in momentul in care m-am oprit pe loc, norii ma prind din urma si ma fac sa pornesc din loc de urgenta. Mai sunt 20 de metrii, dar poteca abia se mai vede si senzatia este ca nu se mai termina chinul, dar cand am ajuns in zona care face trecerea, peisajul ne face sa uitam de toate amenintarile norilor si de efortul facut pana atunci. In caldarea din fata noastra este perfect senin si se vede pana departe. Se vede deja saua din care incepe traseul de coborare asa ca parca prindem aripi. Colegul ajunge primul, apoi eu, apoi fetele. Aici ne dam seama ca nu am baut apa aproape de loc, asa ca ne desfatam. Indicatorul spune ca mai avem 30 de minute pana la cabana.

Desi de aici ar trebui sa se vada lacul si cabana, nu se vede nimic. Norii au acoperit totul.

Bine dispusi, intram cu incredere in nori si mergem dupa poteca. Orice stanca care se iteste din ceata imi da impresia ca am ajuns, dar din pacate trebuie sa reconsider de fiecare data. Ceata se inngroasa serios si deja nu se mai vad semnele si sunt fortat sa scot gps-ul – multumesc Lenti inca o data!

Pentru orice eventualitate ne uitam si pe harta si mergem in continuare. Suntem putin nelinistiti pentru ca mergem deja de 45 de minute si ne e frica sa nu fi depasit cabana. Totusi situatia nu este critica, in cel mai rau caz continuam pana la cabana Turnuri sau punem cortul in primul loc ferit.

Sunt absolut sigur ca nu am trecut pe langa cabana fara sa o vedem, mai ales ca in departare se aud voci si chiar nu am intalnit pana acum cabana care sa fie ocolita de poteca in asa fel incat sa nu ne dam seama ca a fost acolo. Uimitor in 20 de metrii o pala de vand ridica putin ceata si imensa cabana de la Podragu apare chiar in fata noastra. Oamenii forfotesc in jurul ei si fotografiaza cainii si magarii – poate pentru ca nimic altceva nu se vede.

Lasam sacii la intrare si comandam ceai si mancare. Tura de astazi a fost cel putin interesanta si suntem storsi, dar, totusi, ma ridic si ma duc pana la izvorul din apropiere sa incerc sa sunt pe Liviu si pe Toni care mi-au trimis mesaj ingrijorati (chiar inainte sa ramanem fara semnal) ca se strica vremea si ca o sa fie groaznic in creasta.

Desi nu reusesc sa ii sun, le trimit mesaje ca sa se linisteasca.

Mancare am comandat pentru toata lumea, din repezeala, desi colegul nu mananca carne. Ne raman doua portii de ciorba in plus si ma sacrific sa mananc una din el. Pe cealalta o dam unor “conmeseni” care se straduiau sa faca economie (preturile sunt destul de piperate la 2100m unde nu poti sa cari mancarea decat cu magarii si reprezinta un efort substantial) numai sa zica bogdaproste. Stim noi pe cineva care s-ar fi bucurat tare mult de ciorba aia, chiar daca ar fi fost certat de Toni. Poate ca din motivul asta am gresit numaratoarea...cine stie.

Primim o camera imensa cu 12 paturi, dar nu avem nici un alt vecin. Ne spalam, ne schimbam si intram de urgenta in saci. Deja se inserase si incepuse sa ploua. Maine avea sa urmeze o zi lunga.

Noaptea a trecut pe nesimtite si dimineata ne-am trezit cu greu. La inceput m-am trezit eu si Alina si din atata foiala, s-au trezit si colegii. Am coborat la masa si am mancat o omleta mare. Afara ploua cu spume si ne gandim serios ce sa facem.

Colegii ar fi vrut sa mergem mai departe – sa urcam in creasta si sa continuam pana la Negoiu, dar in situatia data, lucrul asta era absolut imposibil.

Punem husele de ploaie pe rucsaci, luam gecile pe noi (sa vedem noi acum cat e de bun Mammut-ul :) ) si o pornim la drum. Din pacate colegii nu au huse pentru toti rucsacii si unul dintre ei este sacrificat.

Din fericire ploaia se opreste si cat suntem in golul alpin, nu ne ploua foarte tare. Oricum situatia este cel putin chinuitoare: ploua 10 minute, apoi se opreste si apar cateva raze de soare. Daca ti geaca inchisa, te uzi foarte tare doar din cauza transpiratiei. Daca o dai jos, te face ciuciulete ploaia. Offf.

Se vede cabana Turnuri si eu si Alina ajung cu 10 minute inaintea colegilor. Ploaia s-a oprit si ne asezam la mesele de afara si mancam niste biscuiti.

Stam la povesti sa ne tragem sufletul pana cand incepe sa se aglomereze. Mai sunt doua grupuri care vin de sus si se opresc la cabana. Acest lucru ne face sa ne luam sufletul in dinti si sa pornim mai departe. Nici nu traversam bine raul ca se porneste ploaia, dar asa serios. Eu ca un destept mi-am agatat geaca in breteaua rucsacului si acum cand trag de ea sa o scot ca sa o pot lua pe mine, ma trezesc ca fermoarul de la gluga cedeaza... shit... NICIODATA SA NU ITI IEI GEACA CU GLUGA DETASABILA... imi vin in minte cuvintele lui Lenti. O prind de bine de rau la loc, inchid aricii si totusi o pot folosi fara probleme.

Coborarea este monotona, fara probleme deosebite (asta daca nu mentionez ca m-am enervat cu spume cand Alina a alunecat pe un bustean ud si a cazut in fund in apa), dar nu se mai termina. La acest sentiment se adauga ploaia care nu se mai opreste. Partea proasta este ca nu ai unde sa te opresti, nu ai decat varianta de a merge inainte. Ma simt ca intr-o capcana din care nu am scapare. Incerc sa ma gandesc la alte lucruri, sa imi aduc aminte cantecele pe care le-am invatat la gradinita, sa ma gandesc la ce facem in continuare in concediu, dar nimic nu are efect. Pur si simplu realizezi cat de mic esti in fata naturii si ca nu trebuie sa te pui cu ea, nici macar atunci cand lucrurile par simple. Copacii deja nu ne mai protejeaza de ploaie pentru ca nu mai fac fata si ploaia curge cu dusmanie aproape. Mergem de aproape 4.5 ore si nu stiu daca ploaia a inceput sa patrunda prin geaca sau daca este doar transpiratia. GPS-ului incep sa ii cedeze bateriile si incepe sa se pozitioneze greu, dar schimbatul bateriilor ar face mai mult rau decat bine: ar trebui sa scot husa de pe rucsac, sa ii desfac capacul etans din spate, etc. si in plus ar trebui sa ma opresc pentru asta.

Poteca s-a transformat intr-un rau si sunt uimit ca inca nu m-am udat la picioare. Cand intram pe drumul forestier, GPS – ul spune ca mai avem 30 de minute pana la o cabana dezafectata si ridicam ritmul. Semnalul a revenit si il sun pe Liviu care s-a oferit sa ne ridice si il rog sa porneasca la drum. El vine din Sibiu si eu speram sa ajungem cel putin in acelasi timp cu el in oras.

Ajungem la o intersectie si GPS-ul spune ca trebuie sa facem stanga daca vrem sa ajungem la cabana, dar semnele de traseu merg inainte. Nu riscam sa ne abatem din drum si mergem mai departe. Indicatorul spune ca mai sunt 6 km pana in oras. Deja cu totii suntem obositi si as face orice sa pot sa stau 5 minute jos, dar pur si simplu nu ai unde. Ploua cu galeata si totul este imbibat de apa. Ne luam inima in dinti si ii dam inainte. Nimeni nu mai vorbeste si abia asteptam sa se termine. Ploaia ne-a terminat moral si drumul pare fara sfarsit. Mergem de 6 ore prin ploaie si se itesc primele case. Ploaia se opreste putin si ne oprim pe o fundatie de casa in constructie si mancam. Realizez ca nu imi simt picioarele, dar surprinzator sunt uscat pe dedesubt. Mancam si ne revine optimismul. Ploaia s-a oprit, dar nu mai avem de ce sa mai stam pe loc si pornim mai departe. Desi am intrat intr-o zona cu ceva constructii, inca suntem departe de oras. In departare se vede o fabrica care fumega de zor. Vorbesc cu Liviu la telefon si incercam sa ne dam seama unde suntem. Saracul a bagat masina pe drumul desfundat si cand l-am vazut in departare, recunosc ca m-am bucurat tare mult sa il vad. Am inghesuit o parte din rucsaci in portbagaj, dar cei 3 saci de 80 de litri , unul de 60 si unul de 40 nu au acceptat sa intre toti in portbagaj asa ca pe unul l-am tinut in brate. Saracul Golf GTI nu si-a imaginat vreodata ca o sa mearga pe acolo cu atatia oameni in el. Uimitor nu a dat de jos.

A fost tura interesanta. In ciuda ploii si efortului, poate la anul mergem in continuare sa facem toata creasta.