Mai avem o saptamana si intram in concediu! Asa ca inainte de fiecare eveniment din asta, aerul din Bucuresti pare din ce in ce mai greu respirabil si timpul la serviciu trece chinuitor de greu.
Abia asteptam acest concediu pentru ca o sa mergem in Fagaras o saptamana. Deja avem traseul pus la punct in detaliu, stiu exact ce greutate va avea rucsacul, cat timp o sa facem pe drum, cat timp o sa stam pe loc, etc.
Totusi aceasta expeditie va fi cea mai lunga din toate cele facute pana acum, asa ca pana si eu, elefantul :), sunt constient ca trebuie sa fim in forma maxima.
Incepand de joi am inceput sa alergam in fiecare seara, dar pentru ca se apropie weekend-ul, hotaram sa mergem sa luam putin aer curat si sa scapam de problemele cotidiene, asa ca o trezesc pe Alina la 4.30, o urc in masina si plecam la Busteni.
Planul este sa urcam de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor, apoi pe Take Ionescu pana la Malaiesti.
Intoarcerea o facem pe la Diham – Gura Diham.
Am mai facut acest traseu acum aproape doi ani – chiar a fost primul nostru traseu adevarat pe care l-am facut.
Acesta nu este recomandat iarna, deoarece are cateva portiuni expuse unde riscul de avalansa este foarte mare.
Am ajuns foarte repede la Busteni deoarece drumul este foarte liber la ora aceea. Majoritatea oamenilor normali (ca sa o citez pe Toni) la ora aceea inca dorm. Peste prima surpriza abia acum am dat: drumul spre Gura Diham este inchis, deoarece se sapa pentru introducerea unor conducte.
Ocolim pe o strada mai jos (aceea chiar de langa pod, pe care de obicei mergem la Caminul Alpin) si reusim dupa mari sfortari si cateva minute bune de strans din fund sa ajungem la Gura Diham.
Aici peisajul este cel putin foarte contrastant cu ceea la ce te-ai putea astepta de la o zona de munte: corturile sunt intinse si pe o parte si pe cealalta a drumului, formand un mare camping intesat de masini si de oameni. Desi este ora 07.00 de dimineata, deja se lucreaza la aprinderea focurilor de gratar.
Parcam masina repede intr-un colt langa cabana, luam sacul in spate si pornim voiosi la drum.
La 15 minute de mers, imediat ce terminam de urcat prima panta istovitoare, linistea este monumentala. Parca iti este frica sa faci zgomot pentru a nu deranja natura din ritualul ei din fiecare dimineata. Primele raze ale soarelui se fac simtite si deja incepe sa se incalzeasca. Pasarile si animalele forfotesc in jurul nostru, in timp ce noi urcam in ritm destul de alert pentru a ne incalzi.
Dupa o ora ajungem la cabana. Suntem insotiti de o cireada de vaci care trezesc brutal la viata cu sunetul talangilor lor si ultimele vietuitoare adormite, deschizand calea unei zile noi.
Cabana este plina. Deoarece am ajuns repede, ne permitem sa manacam o omleta, dar trebuie sa asteptam 30 de minute pana cand comanda noastra soseste. Nu-i nimic. Noi ne calculasem ca o sa facem 1,30h pana la cabana, asa ca profitam de avansul pe care il avem.
De la Poiana Izvoarelor in 15 minute ajungem la Pichetul Rosu. Locul in care se intersecteaza traseul care vine de la Munticelul – Poiana Costilei cu cel care merge la Diham si cel pe care o sa il urmam noi.
Practic pana la Prepeleag sunt doua trasee: Take Ionescu si traseul care urca la Omu prin Bucsoiu.
Pe indicatorul din poiana Pichetului Rosu sunt date doua ore de mers pana Malaiesti, dar experienta de data trecuta ne facem sa fim sceptici, asa ca nu mai pierdem timpul si plecam la drum.
Bineinteles ca nu am pierdut ocazia de fotografia Coltii Morarului care se vedeau superb pe cerul perfect albastru.
Nici macar un nor nu tulbura aceasta dimineata. Poiana este plina de oi care pasc linistite. Doi ciobanasi, foarte tineri, le privesc somnorosi trantiti pe o parte.
Urcam prin vegetatia care se inalta pana aproape de mijloc. Urzicile fac bine la reumatism sau cel putin asa sper pentru ca deja picioarele mele au facut cunostiinta cu ele si ma gandesc nostalgic la pantalonii lungi pe care i-am lasat acasa.
Traseul nu urca brutal, dar urca continuu. Zapada lipseste cu desavarsire si nu intalnim nici macar un strop. Padurea este plina de vegetatie colorata intr-un verde puternic si este foarte usor sa uiti de problemele cotidiene. Pur si simplu parca te intorci la origini, cand nu conta asa de mult pozitia sociala, salariul pe care il castigi, numarul de oameni pe care ii ai in subordine, etc.
Pur si simplu te bucuri de fiecare respiratie de aer curat care iti da putere sa urci mai departe.
In ultima parte, chiar inainte sa ajungem la Prepeleag, gluma se ingroasa. Poteca urca abrupt si trebuie sa fi foarte atent cum iti reglezi respiratia si ritmul ca sa poti sa ajungi sus. Chiar in mot intalnim cativa drumeti care isi trageau sufletul. Ii mai vazusem la cabana si plecasera cu cateva minute bune inaintea noastra.
Ne-am alaturat lor, am dat sacul jos din spate si am baut cu sete o groaza de apa ca sa compensam pierderile de lichid masive pe care le-am avut prin transpiratie. :)
In fata noastra se intinde o vale superba acoperita de padure. In spatele nostru stancile golase se ridica semete spre cer parca strajuind imprejurimile.
Facem pozele de rigoare si plecam mai departe. In aceasta zona exista o mica portiune asigurata cu lanturi, dar care nu pune mari probleme. In 20 de minute se ajunge in cel mai inalt punct al traseului si deja se vede cabana si refugiul de la Malaiesti. De aici doar se coboara.
Asta este zona din care l-am sunat disperat pe Lenti data trecuta cand simteam ca nu mai ajungem.
Acum anii care au trecut si conditia fizica – cu totul alta – isi spune cuvantul si parca nici nu suntem obositi. Coboram cu grija treptele mari (care si aici sunt asigurate) de stanca si in ritm alert ajungem la cabana. Prima oprire o facem chiar in albia raului, de unde reumplem sticla de apa si privim plini de uimire caldarea imensa care se intinde in fata noastra.
Diferenta de nivel este de aproape 800m fata de culmile care ne inconjoara, asa ca peisajul este pur si simplu ametitor.
Continuam si urcam in fata refugiului si ne asezam la mesele de lemn de afara. Pur si simplu te simti pierdut in fata zidurilor care se ridica in jurul tau. Este foarte probabil ca lumea sa se fi nascut de aici.
Dupa ce am baut cate un ceai si am mancat un pachet de biscuiti, hotaram sa ne pornim la drum mai departe. De la cabana poteca coboara destul de rapid si trece prin cateva luminisuri extraordinare. Apa a ros in stanca in sute de ani forme bizare si este greu sa treci pe langa ele fara sa te opresti sa le admiri.
Poteca coboara incontinuu pentru aproape o ora si jumatate. Pe drum ajungi „la bancute” si de aici ti se deschide o priveliste superba. Coborarea se precipita pana ajunge la un raulet rapid de munte, incredibil de limpede. Aici intalnim doua grupuri de turisti care se odihnesc inainte sa urce pe Glejerie. Este adevarat ca ei inca nu isi dau seama ce ii asteapta. Glejeria urca abrupt pentru 45 de minute scotand pur si simplu sufletul din tine. Trebuie sa fi foarte atent si sa iti aduni toate fortele ca sa poti sa ajungi sus fara sa te opresti de o suta de ori sau sa iti omori picioarele.
Cele doua grupuri pornesc in forta si trec ca vantul pe langa noi in momentul in care noi ne oprim sa pozam rauletul. Profit de ocazie sa imi mai usuc putin sapca si sa incerc sa imi ridic moralul pentru chinul care va urma.
Pornim incet chiar daca poteca are cativa metri foarte lejeri dar este important sa nu facem efort suplimentar aiurea. Deja se aude respiratul greu al celor din fata noastra care s-au si oprit dupa cativa zeci de pasi si ii depasim destul de repede. Desi incerc sa nu ma gandesc la efortul pe care il fac, este destul de greu si astept cu nerabdare sa vad semnul de 15 minute pana la cabana. De acolo poteca se indulceste si deja poti sa consideri ca ai invins si de data asta Glejeria.
Ajungem sus fara sa ne oprim si suntem tare mandrii ne noi. O sunam pe Toni sa ne laudam cu reusita noastra si ne spune ca este mandra de noi. Pacat ca nu este si ea cu noi. Ar fi fost aproape ca pe vremuri :(. Traseul imi aduce la tot pasul aminte de prima data cand l-am facut si de faptul ca am innoptat la Diham pentru ca am gresit drumul. Atunci nici macar nu am fost in stare sa imi car rucsacul pe Glejerie si acum parca am zburat. Este adevarat ca au trecut aproape 7 ore de cand am plecat, dar de data asta am stat si am admirat toate minunatiile din jurul nostru, lucru ce din pacate nu am reusit sa facem prima data.
La Diham – dezamagire totala – platoul este plin de masini, corturi, oameni in costume de baie, muzica data tare.....
Pacat!
Am intrat in cabana si am mancat o ciorba extraordinara si am baut un ceai cu rom. Am profitat de pauza ca sa imi schimb tricoul. Pentru a treia oara! :)
Nu am mai pierdut timpul si am inceput sa coboram. Intr-o ora si un pic ajungem la Gura Diham foarte satisfacuti de aceasta tura.
Chiar am reusit sa imi adun fortele pentru inca o saptamana grea. Luni am sedinta :).
Pacat de invazia de turisti care confunda muntele cu marea si vin cu zecile (chiar sutele as zice) si fac mizerie in locurile astea absolut incredibile!
Saptamana viitoare mergem in Fagaras. Va povestesc cand ne intoarcem!
Abia asteptam acest concediu pentru ca o sa mergem in Fagaras o saptamana. Deja avem traseul pus la punct in detaliu, stiu exact ce greutate va avea rucsacul, cat timp o sa facem pe drum, cat timp o sa stam pe loc, etc.
Totusi aceasta expeditie va fi cea mai lunga din toate cele facute pana acum, asa ca pana si eu, elefantul :), sunt constient ca trebuie sa fim in forma maxima.
Incepand de joi am inceput sa alergam in fiecare seara, dar pentru ca se apropie weekend-ul, hotaram sa mergem sa luam putin aer curat si sa scapam de problemele cotidiene, asa ca o trezesc pe Alina la 4.30, o urc in masina si plecam la Busteni.
Planul este sa urcam de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor, apoi pe Take Ionescu pana la Malaiesti.
Intoarcerea o facem pe la Diham – Gura Diham.
Am mai facut acest traseu acum aproape doi ani – chiar a fost primul nostru traseu adevarat pe care l-am facut.
Acesta nu este recomandat iarna, deoarece are cateva portiuni expuse unde riscul de avalansa este foarte mare.
Am ajuns foarte repede la Busteni deoarece drumul este foarte liber la ora aceea. Majoritatea oamenilor normali (ca sa o citez pe Toni) la ora aceea inca dorm. Peste prima surpriza abia acum am dat: drumul spre Gura Diham este inchis, deoarece se sapa pentru introducerea unor conducte.
Ocolim pe o strada mai jos (aceea chiar de langa pod, pe care de obicei mergem la Caminul Alpin) si reusim dupa mari sfortari si cateva minute bune de strans din fund sa ajungem la Gura Diham.
Aici peisajul este cel putin foarte contrastant cu ceea la ce te-ai putea astepta de la o zona de munte: corturile sunt intinse si pe o parte si pe cealalta a drumului, formand un mare camping intesat de masini si de oameni. Desi este ora 07.00 de dimineata, deja se lucreaza la aprinderea focurilor de gratar.
Parcam masina repede intr-un colt langa cabana, luam sacul in spate si pornim voiosi la drum.
La 15 minute de mers, imediat ce terminam de urcat prima panta istovitoare, linistea este monumentala. Parca iti este frica sa faci zgomot pentru a nu deranja natura din ritualul ei din fiecare dimineata. Primele raze ale soarelui se fac simtite si deja incepe sa se incalzeasca. Pasarile si animalele forfotesc in jurul nostru, in timp ce noi urcam in ritm destul de alert pentru a ne incalzi.
Dupa o ora ajungem la cabana. Suntem insotiti de o cireada de vaci care trezesc brutal la viata cu sunetul talangilor lor si ultimele vietuitoare adormite, deschizand calea unei zile noi.
Cabana este plina. Deoarece am ajuns repede, ne permitem sa manacam o omleta, dar trebuie sa asteptam 30 de minute pana cand comanda noastra soseste. Nu-i nimic. Noi ne calculasem ca o sa facem 1,30h pana la cabana, asa ca profitam de avansul pe care il avem.
De la Poiana Izvoarelor in 15 minute ajungem la Pichetul Rosu. Locul in care se intersecteaza traseul care vine de la Munticelul – Poiana Costilei cu cel care merge la Diham si cel pe care o sa il urmam noi.
Practic pana la Prepeleag sunt doua trasee: Take Ionescu si traseul care urca la Omu prin Bucsoiu.
Pe indicatorul din poiana Pichetului Rosu sunt date doua ore de mers pana Malaiesti, dar experienta de data trecuta ne facem sa fim sceptici, asa ca nu mai pierdem timpul si plecam la drum.
Bineinteles ca nu am pierdut ocazia de fotografia Coltii Morarului care se vedeau superb pe cerul perfect albastru.
Nici macar un nor nu tulbura aceasta dimineata. Poiana este plina de oi care pasc linistite. Doi ciobanasi, foarte tineri, le privesc somnorosi trantiti pe o parte.
Urcam prin vegetatia care se inalta pana aproape de mijloc. Urzicile fac bine la reumatism sau cel putin asa sper pentru ca deja picioarele mele au facut cunostiinta cu ele si ma gandesc nostalgic la pantalonii lungi pe care i-am lasat acasa.
Traseul nu urca brutal, dar urca continuu. Zapada lipseste cu desavarsire si nu intalnim nici macar un strop. Padurea este plina de vegetatie colorata intr-un verde puternic si este foarte usor sa uiti de problemele cotidiene. Pur si simplu parca te intorci la origini, cand nu conta asa de mult pozitia sociala, salariul pe care il castigi, numarul de oameni pe care ii ai in subordine, etc.
Pur si simplu te bucuri de fiecare respiratie de aer curat care iti da putere sa urci mai departe.
In ultima parte, chiar inainte sa ajungem la Prepeleag, gluma se ingroasa. Poteca urca abrupt si trebuie sa fi foarte atent cum iti reglezi respiratia si ritmul ca sa poti sa ajungi sus. Chiar in mot intalnim cativa drumeti care isi trageau sufletul. Ii mai vazusem la cabana si plecasera cu cateva minute bune inaintea noastra.
Ne-am alaturat lor, am dat sacul jos din spate si am baut cu sete o groaza de apa ca sa compensam pierderile de lichid masive pe care le-am avut prin transpiratie. :)
In fata noastra se intinde o vale superba acoperita de padure. In spatele nostru stancile golase se ridica semete spre cer parca strajuind imprejurimile.
Facem pozele de rigoare si plecam mai departe. In aceasta zona exista o mica portiune asigurata cu lanturi, dar care nu pune mari probleme. In 20 de minute se ajunge in cel mai inalt punct al traseului si deja se vede cabana si refugiul de la Malaiesti. De aici doar se coboara.
Asta este zona din care l-am sunat disperat pe Lenti data trecuta cand simteam ca nu mai ajungem.
Acum anii care au trecut si conditia fizica – cu totul alta – isi spune cuvantul si parca nici nu suntem obositi. Coboram cu grija treptele mari (care si aici sunt asigurate) de stanca si in ritm alert ajungem la cabana. Prima oprire o facem chiar in albia raului, de unde reumplem sticla de apa si privim plini de uimire caldarea imensa care se intinde in fata noastra.
Diferenta de nivel este de aproape 800m fata de culmile care ne inconjoara, asa ca peisajul este pur si simplu ametitor.
Continuam si urcam in fata refugiului si ne asezam la mesele de lemn de afara. Pur si simplu te simti pierdut in fata zidurilor care se ridica in jurul tau. Este foarte probabil ca lumea sa se fi nascut de aici.
Dupa ce am baut cate un ceai si am mancat un pachet de biscuiti, hotaram sa ne pornim la drum mai departe. De la cabana poteca coboara destul de rapid si trece prin cateva luminisuri extraordinare. Apa a ros in stanca in sute de ani forme bizare si este greu sa treci pe langa ele fara sa te opresti sa le admiri.
Poteca coboara incontinuu pentru aproape o ora si jumatate. Pe drum ajungi „la bancute” si de aici ti se deschide o priveliste superba. Coborarea se precipita pana ajunge la un raulet rapid de munte, incredibil de limpede. Aici intalnim doua grupuri de turisti care se odihnesc inainte sa urce pe Glejerie. Este adevarat ca ei inca nu isi dau seama ce ii asteapta. Glejeria urca abrupt pentru 45 de minute scotand pur si simplu sufletul din tine. Trebuie sa fi foarte atent si sa iti aduni toate fortele ca sa poti sa ajungi sus fara sa te opresti de o suta de ori sau sa iti omori picioarele.
Cele doua grupuri pornesc in forta si trec ca vantul pe langa noi in momentul in care noi ne oprim sa pozam rauletul. Profit de ocazie sa imi mai usuc putin sapca si sa incerc sa imi ridic moralul pentru chinul care va urma.
Pornim incet chiar daca poteca are cativa metri foarte lejeri dar este important sa nu facem efort suplimentar aiurea. Deja se aude respiratul greu al celor din fata noastra care s-au si oprit dupa cativa zeci de pasi si ii depasim destul de repede. Desi incerc sa nu ma gandesc la efortul pe care il fac, este destul de greu si astept cu nerabdare sa vad semnul de 15 minute pana la cabana. De acolo poteca se indulceste si deja poti sa consideri ca ai invins si de data asta Glejeria.
Ajungem sus fara sa ne oprim si suntem tare mandrii ne noi. O sunam pe Toni sa ne laudam cu reusita noastra si ne spune ca este mandra de noi. Pacat ca nu este si ea cu noi. Ar fi fost aproape ca pe vremuri :(. Traseul imi aduce la tot pasul aminte de prima data cand l-am facut si de faptul ca am innoptat la Diham pentru ca am gresit drumul. Atunci nici macar nu am fost in stare sa imi car rucsacul pe Glejerie si acum parca am zburat. Este adevarat ca au trecut aproape 7 ore de cand am plecat, dar de data asta am stat si am admirat toate minunatiile din jurul nostru, lucru ce din pacate nu am reusit sa facem prima data.
La Diham – dezamagire totala – platoul este plin de masini, corturi, oameni in costume de baie, muzica data tare.....
Pacat!
Am intrat in cabana si am mancat o ciorba extraordinara si am baut un ceai cu rom. Am profitat de pauza ca sa imi schimb tricoul. Pentru a treia oara! :)
Nu am mai pierdut timpul si am inceput sa coboram. Intr-o ora si un pic ajungem la Gura Diham foarte satisfacuti de aceasta tura.
Chiar am reusit sa imi adun fortele pentru inca o saptamana grea. Luni am sedinta :).
Pacat de invazia de turisti care confunda muntele cu marea si vin cu zecile (chiar sutele as zice) si fac mizerie in locurile astea absolut incredibile!
Saptamana viitoare mergem in Fagaras. Va povestesc cand ne intoarcem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu