Braul lui Raducu

Deja a trecut ceva timp de cand am inceput sa mergem pe munte si Lenti ne tot ameninta cu un traseu nemarcat, asa ca ne luam inima in dinti si ne pregatim de plecare.
Planul este simplu: Urcam pe Jepii Mici, facem Braul lui Raducu, iesim in Schill si coboram in Busteni la masina. Seara mergem la o intalnire a cluburilor montane.
Zis si facut! Ne cocotam in masina si plecam. De data asta Toni nu merge cu noi pentru ca are ceva treaba acasa. Ma gandesc ca este ceva foarte important deoarece asta s-a intamplat doar o singura data (cand am fost la Piatra Arsa iarna....).
In Busteni trebuie sa ne intalnim cu “colegii” (asa cum ii numeste Alina – deoarece Gabi este colega de serviciu cu ea), doi prieteni cu care am mers de multe ori pe munte.
Bineinteles ca pe drum am ascultat Parazitii si Rammstein deoarece lui Lenti ii place sa faca pe DJ-ul atunci cand este in dreapta – probabil se plictiseste.
Ajungem bine dispusi si parcam pe locul stiut: imediat langa parcare ca sa nu platim si acest serviciu :). Intre timp apar si Colegii si ii asteptam sa se echipeze. Reusesc sa ne surprinda deoarece au luat-o si pe mama Gabitei cu ei. Ne distram de minune la gandul ca o sa o ducem pe aceasta doamna in varsta pe Braul lui Raducu si desi pe mine m-a speriat putin ideea la inceput, Lenti este foarte incantat si nu are nici o problema cu asta. Acest lucru ma linisteste deoarece daca Lenti nu este agitat inseamna ca nu este nici o problema.
Cat timp se echipeaza si colegii, eu si Lenti, admiram un Volvo C30 care tocmai a aparut si este parcat langa masina mea si ne tot dam cu parerea pe marginea lui.
Intr-un final pornim la drum cu Lenti in fata. Prima parte a traseului este binecunoscuta si urcam pe drumul care pleaca de la telecabina pe langa rau. Imediat ce intram in padure indicatorul ne ajuta sa gasim imediat traseul propiu-zis. Vremea foarte frumoasa a facut ca poteca sa fie plina de excursionisti care coboara de la Babele pe jos. Bineinteles ca nu au nici un fel de echipament si sunt destul de terminati cand ajung jos, dar au ambitia asta.
Dupa primii 100 de metri Lenti se dezbraca in pielea goala si o ia inainte cu Colegul. Eu raman cu fetele mai in urma ca de obicei si mergem povestind toate tampeniile. Cand ajungem la prima traversare a izvorului, Lenti culege inca un excursionist care se arata interesat sa urce cu noi asa ca ne inmultim cu inca o persoana.
De data asta ordinea se schimba putin: Lenti este primul, apoi este Colegul, apoi persoana pe care am adoptat-o pe drum si eu. Cele 3 fete sunt cativa metri mai in urma. Traseul este destul de solicitant, dar din vorba in vorba reusim sa ajungem la intrarea in brau.
Aici ne oprim sa bem apa si noi ne repezim sa bem direct de la izvor. Lenti sta pe margine si zambeste, apoi ne povesteste cum a patit mai demult sa gaseasca un rahat in apa putin mai sus.
Ne distram copios pe tema asta si incepem sa mergem mai departe, dar surpriza........la nici 10 metri un rahat gros ca pe mana plutea in apa raului. Bineinteles ca Lenti a ras cu spume. E adevarat ca si noi am ras, dar mai cu jumatate de gura..noi chiar bausem apa de mai jos. Sper ca e adevarat ca orice apa care trece peste 10 pietre este potabila. :).
Lait-motivul acestei iesiri a fost cum poate sa faca un om un astfel de rahat. Bineinteles ca am trecut in evidenta toate posibilitatile prin care gaura fundului ar putea sa devina atat de mare :).
Uimitor este ca asta ne-a ocupat ceva timp. Exista ceva posibilitati si mai multe aveau si un negru la mijloc:)
Ne-am oprit sa mancam chiar la intrarea in brau – e adevarat ca putin mai sus pentru ca Lenti nu vroia sa fim vazuti si de alti turisti care s-ar fi putut lua dupa noi. Am mancat bine si apoi am plecat mai departe. Braul este incredibil de frumos. O poteca suspendata, dar care nu prezinta mari probleme. Trebuie avuta mare grija cu orientarea, deoarece sunt zone in care poti pierde foarte usor poteca si sa ajungi in balarii.
Pe drum Lenti care este foarte slobod la gura a deschis o discutie foarte interesanta cu mama colegei despre cei care fac diverse treburi in poteca, cum a surprins el astfel de specimene si ce le-a facut el. Bineinteles ca i-am dat cateva dupa ceafa pe tema asta, dar pentru el era un subiect perfect normal cu o doamna in varsta. :)
La mijlocul braului am gasit un om ratacit in jnepenis. Lenti a inceput sa strige la el ca sa il ghideze sa iasa de acolo. Poate incercati sa va inchipuiti pe cineva care urla: “mai la stanga, acum inainte...hai ...e bine...ce daca te zgarii...daca te-a mancat in fund. Ce cauti pe acolo?”
Omul a fost foarte bucuros ca a ajuns in poteca. Ne-am strans mainile si am plecat mai departe. Ne asteptam sa ne intalnim in orice moment cu cei de la diversele cluburi alpine care organizau un concurs pe un traseul ce il intersecta pe al nostru. In mod normal stiam ca ei vor urca pe Valcelul Lupului, dar dam de ei mult mai in fata pe un cu totul alt valcel.
Lenti s-a distrat de minune pe tema asta si i-a facut sa intre in pamant de rusine pe fiecare din organizatori atunci cand ii ieseau in cale. Colegii erau absolut uimiti de cat de bine cunostea fiecare piatra si fiecare firicel din zona si il priveau asa ca pe un zeu. Acum au inteles de ce ma simteam atat de in siguranta cand mergeam undeva cu Lenti.
Ne-am oprit sa ii admiram pe cei care urcau pe valcelul din spatele nostru si Lenti imi cere coarda pentru ca o cunostiinta de a lui (o sa o numim mai tarziu “Spiritul Muntilor” :) ) era insotita de un catel care nu putea sa urce pe ultima portiune.
In 10 minute Lenti s-a intors victorios cu catelul in brate si fericit de marea lui realizare.
Am plecat mai departe deoarece poteca incepea sa se aglomereze si in departare se auzeau tunete din ce in ce mai amenintatoare.
Am luat-o inainte, deoarece Lenti s-a oprit sa o sune pe Toni si trebuia sa stea pe loc ca sa aiba semnal.
Am iesit repede in Schill, fara nici o problema. Aici poteca era foarte aglomerata de turisti de weekend care erau foarte mandri de performanta de a ajunge asa de sus. Unul dintre ei vorbea la telefon cu prietenii si se mandrea ca in maximum jumatate de ora este sus in platou. Bineinteles ca ne-a distrat pe tema asta pentru ca la felul in care mergeau probabil mai aveau ore bune pana acolo. Asta daca reuseau sa ajunga.
M-am dezbracat si eu de tricou ca sa ma asortez cu Lenti si ne oprim sa mancam o ciocolata. Pe langa noi trece un grup de 3 tineri care tarau cu greu un sac de carbuni de gratar dupa ei. Vroiau sa faca sus pe platou un gratar, dar cel care trebuia sa aduca carnea nu a venit pana la urma. Partea proasta este ca abia mai reuseau sa traga de sacul respectiv. Lenti se ofera imediat sa le cumpere sacul, dar bineinteles la un pret promotional: doar ii scapam de un chin.
Desi am negociat 10 minute, nu ne-am pus de acord si i-am lasat in plata Domnului.
Cand am ajuns la masina, in ciuda tunetelor si a norilor din ce in ce mai amenintatori, nu am vazut nici o picatura de ploaie.
Ne-am apucat sa ii sunam pe Punki si pe Mare sa vedem cum ii adunam si pe ei la o bere in seara aceea. Din pacate doar Mare a venit la aer si ne-am distrat de minune.
Nu are rost sa va povestesc ca am reusit sa facem un foc mai mare decat al organizatorilor, Lenti s-a spalat gol in rau si a cumparat autografe de la oamenii din jur. Cu ocazia asta am format si un club, deoarece trebuia sa fim neaparat membrii intr-o astfel de organizatie sa participam. Lenti este presedintele nostru. :)

Prima data in Fagaras...

Vara si-a intrat in drepturi! Afara este cald, poate putin prea cald deja. Lenti este plecat in concediu in Europa si noi ne plictisim prin jurul casei. E adevarat ca am mai mers de cateva ori la munte (in ultimul timp mergem o data pe saptamana), dar nimic serios. Doar asa ca sa nu ne pierdem antrenamentul.
Noroc cu Liviu, colegul meu de la Sibiu, care ne ispiteste cu o iesire in Fagaras. Deoarece nu mai fusesem si asteptam cu nerabdare sa mergem si acolo, am acceptat imediat.
L-am racolat si pe Mihai – fratele Alinei – si am plecat la drum. Desi in mod normal merg la Sibiu pe ruta care traverseaza Valea Oltului, de data asta am luat-o pe Brasov. Drumul a fost lung si plicticos. Noroc ca am plecat foarte de dimineata si primele blocaje le-am prins abia in Brasov.
Cu Liviu ne intalnim aproape de Sambata si il urmam in viteza peste drumul plin de gropi care ne duce la Sambata de Sus unde vom lasa masinile.
Cu prilejul asta o cunoastem si pe sotia lui, pe Delia.
Suntem foarte veseli si optimisti deoarece peisajul este superb, si traseul ales nu este chiar unul greu.
Ideea era sa mergem pana sus in Fereastra Mare, apoi sa innoptam la Cabana Sambata si a doua zi sa ne intoarcem la masini.
Traseul incepe foarte lejer cu drumul forestier care pleaca de langa hotelul din Sambata si contiuna asa destul de mult pana cand intra in padure. Poteca merge pe langa un rau si il traverseaza de cateva ori. Cand ajungi la un loc de popas frumos amenajat, daca faci cativa pasi in dreapta o sa vezi o cascada superba.
Am ajuns repede si fara efort la cabana, ajutati si de povestile lui Liviu care ne spune cum a reusit el sa faca o pana intr-o jumatate de zi. Ne-am distrat de minune, mai ales ca Liviu are un fel anume de a spune povesti, specific ardelenilor.
Ajunsi la cabana, ne-am cazat, am debarcat bagajele grele si am iesit la masa afara. Vremea este super. Nu este nici foarte cald nici foarte frig. Este numai bine.
Dupa ce mancam, o luam la picior spre Fereastra Mare care se vede impunatoare in fata noastra. Bineinteles ca nu mi-am luat nimic de pus pe cap si soarele ma omoara cand ies in camp deschis. Traseul se complica putin deoarece incepe sa urce destul de abrupt, dar peisajul este superb. M-am gandit ca in toata aceasta treaba este implicat si subconstientul nostru care era insetat de Fagaras, dar uitandu-ma zilele trecute peste poze mi-am dat seama ca am avut noroc in primul rand de o vreme absolut deosebita (deoarece nu se vedea nici macar un nor) si ca peisajul este cu adevarat incantator.
Pe drum ne-am oprit de mai multe ori sa facem poze, din pacate camera mea mare si grea isi spune cuvantul si nu fac chiar asa de multe poze pe cat mi-as fi dorit. Liviu isi tine camera bine ascunsa – de fapt nici nu a luat-o de la cabana. Pentru el fotografia este un adevarat ritual si sa faci poze asa cum facem noi de obicei este un sacrilegiu. Totusi nu a rezistat si mi-a cerut camera de cateva ori..:)
Liviu si Delia au ajuns primii sus in creasta si ne incurajau prin semne sa ajungem si noi mai repede acolo. Cand am ajuns sus am inteles si de ce: in toate directiile privelistea era ametitoare.
M-a impresionat admiratia pe care o are Liviu fata de natura si m-a facut sa ma gandesc mult mai atent la anumite lucruri. De exemplu raurile care curg de cand lumea din varf de munte si care or sa mai curga mult timp de acum inainte si care ar uimi orice om din lumea araba care nu este obisnuit cu atata apa din senin.
Sus in Fereastra, am intalnit pentru prima data un fenomen ciudat. Adica la soare daca stateai scoteai limba de cald si nu stiai ce sa mai dai jos de pe tine ca sa scapi de caldura, dar cand ne-am mutat la umbra am murit de frig. Era atat de frig incat iesea abur din gura.
Am stat ceva timp in sa, dar a venit ora la care trebuia sa coboram, deja soarele se lasase amenintator spre apus si incepea sa se ascunda dupa varful din stanga noastra.
Ma usturau mainile si picioarele ingrozitor. Soarele facuse ravagii si am invatat inca un lucru important: niciodata sa nu pleci fara maneca lunga si fara macar o sapcuta la tine. Echipamentul pe care il folosesti este foarte important.
La coborare am facut niste poze superbe cu soarele care se pitea dupa muntele din stanga noastra.
Am ajuns la cabana aproape pe intuneric. Pana am asezat masa, soarele se pitise de tot si a trebuit sa luam gecile pe noi pentru a nu ingheta. Ne-am culcat linistiti in cabana si am dormit foarte bine pana a doua zi la 10.00. Deoarece era inca devreme am hotarat sa urcam si la chilia acum parasita a unui calugar care a trait multi ani in sihastrie putin mai sus de cabana noastra.
Drumul este taiat in munte si este foarte abrupt. Desi se ajunge in cel mult 45 de minute, traseul a scos untul din noi mult mai tare decat cel de ieri. In schimb a meritat sa vedem chilia sapata in piatra si peisajul deosebit care se intindea in fata noastra.
Am facut poze si am plecat destul de repede deoarece Liviu trebuia sa ajunga in alta parte.
La intoarcere ne-am intalnit cu multe grupuri de oameni care urcau la cabana pentru cateva ore de relaxare.
Traseul a fost foarte frumos si a meritat drumul cu masina de cateva ore bune. Liviu ne-a promis ca mai merge cu noi. Sa vedem cand se va tine de cuvant.
Probabil cand se va intoarce si Lenti!

Adrian

Piatra Craiului

Inceputul de an a fost unul tare agitat asa ca nu prea am avut timp de munte. In schimb dupa ce lucrurile s-au linistit am preferat sa mergem sa vizitam putin Ardealul deoarece ni s-a parut super interesant atunci cand am fost in Retezat.
Desi am vazut locuri foarte frumoase si excursia noastra a fost interesanta, gandul ne statea tot la munte. Asa ca atunci cand am ajuns acasa am pus-o de o alta expeditie.
Lenti a venit cu o super idee: sa mergem in Piatra Craiului!
Ca de obicei, zis si facut. Intr-o vineri, la sfarsitul programului ne-am urcat in masini, de data asta in echipa extinsa: Lenti, Toni, Alina, Tarzan, un prieten al lui Tarzan si eu.
Ca sa nu ne inghesuim aiurea, ne-am impartit pasagerii: Lenti l-a luat pe Tarzan, iar eu pe prietenul lui.
Pe drum ne-am distrat de minune, deoarece era deja ora 18.00 si trebuia sa ajungem cat mai devreme la Zarnesti, am mers “putin” mai tare. Prietenul lui Tarzan mi-a tinut o teorie groaznica despre posibilitatea ca lui Lenti sa ii sara o roata si sa ne loveasca, lucru ingrozitor la viteza aceea, apoi mi-a povestit cand a fost el prins de radar cu 61km/h si asta doar din cauza sotiei care il stresa, etc. Bineinteles ca am fost un gentelman si nu l-am dat jos din masina. Am strans din dinti si am mers mai departe. Mergeam in spatele lui Lenti pentru ca el avea detector de radar (pe care si l-a cumparat dupa experienta permisului ridicat pentru viteza....:) ) asa ca nu prea ne formalizam in localitati. Foarte agitat din cauza “prietenului” de la mine din masina, nu am observat ca la iesire din Nistoresti Lenti franeaza brusc pentru ca o masina de politie venea din fata. Am franat si eu cand am vazut inamicul, dar deja era prea tarziu asa ca am trecut prin dreptul lor cu putin peste 120km/h. Restul drumului am mers perfect regulamentar si l-am disperat pe Lenti care se tot oprea sa ma astepte. Aceasta intamplare a fost laitmotivul weekend-ului. Eram sigur ca o sa vina cineva la mine la usa si o sa imi ceara permisul. :)
Am ajuns la Gura Raului unde am lasat masinile. Deja era trecut de ora 22.00. In coloana, regulamentar, am pornit catre Fantana lui Botorog, profitand de luna plina care ne permitea sa mergem fara frontale momentan. La fantana, am facut dreapta si am intrat in padure. Aici a trebuit sa aprindem frontalele pentru ca intunericul era deplin din cauza copacilor. Tarzan era foarte vesel deoarece pe drum se luptase cu o sticla de bere de 2 litri asa ca a inceput sa cante ( a se citi “urle”). Imediat a intrat Toni in el si l-a linistit. De fapt doar i-a coborat putin volumul. A reusit pana sus sa ne treaca prin tot repertoriul lui de cantece si poezii si trebuie sa recunosc ca stie foarte multe.
Spunea ca face asta ca sa tina ursii departe, dar in realitate cred ca acestia ne-ar fi mancat numai ca sa scape de galagia pe care o faceam. In ritmul asta am ajuns in poiana care se deschide la 45 de minute de cabana Curmatura.
Acolo am fost luati in primire de cainii ciobanesti de la stanele care o impanzesc. Bineinteles ca volumul lui Tarzan a crescut instantaneu ca sa acopere urletele cainilor. “Prietenul” scos cateva petarde si a inceput sa le aprinda. Toni si Lenti au innebunit si cred ca i-ar fi strans de gat daca nu se potoleau. Am traversat poiana cu bine si am intrat din nou in padure, fericiti ca am scapat si de data asta. Barbatii expeditiei, adica Lenti, Tarzan si “Prietenul” au luat-o inainte. Eu, Alina si Toni suntem putin mai in spate.
La un moment dat noroiul ne ajunge la genunchi si hotaram ca e timpul sa ne oprim. In mod sigur am gresit traseul la iesirea din poteca. Lenti se apuca sa isi schimbe bateriile la lanterna (sau “far” cum va fi cunoscuta aceasta ulterior:) ) si isi aprinde becul cu halogen ca sa regaseasca traseul. Suntem cu 15 metri sub poteca si incepem sa urcam ca sa revenim pe traseul obisnuit.
Cand ne-am intors ne-am dat seama ca nimerisem pe drumul pe care erau scoase vacile de la stana la plimbat si din cauza asta era atata noroi.
Lenti s-a apucat sa ne arate ce tare e frontala lui si a inceput sa o foloseasca ca pe o sabie laser.
In 20 de minute am ajuns la cabana fara alte emotii si am inceput sa tropaim pe lemnele cabanei. Ora era trecuta de 1 noaptea. Tot ciocanind pe la usi, la un moment dat a iesit cabanierul rupt de somn si fara sa spuna multe cuvinte ne conduce intr-o camera si ne lasa acolo. Nu ne intreaba cati suntem, de ce, cand platim, etc.
Tarzan avea un mare chef de vorba in continuarea si si abia am reusit sa ne culcam.
A doua zi la prima ora eram in picioare. Am mancat ceva si am pornit la drum: traseul abia incepea.
Am urcat pe traseul din stanga cabanei spre varful Turnu. In drum ne-am oprit la frumoasa belvedere din care se vede intreaga vale a Crapaturii, apoi am urcat pe hornul destul de abrupt din apropiere. Tarzan a urcat primul, apoi Alina, Lenti, “Prietenul”, eu si ultima Toni.
In partea de sus ne-am oprit sa o asteptam putin pe Toni, asa ca am avut ocazia sa schimbam cateva cuvinte cu “Prietenul”. Acesta era foarte curios de latimea crestei asa ca il tot stresa pe Lenti cu intrebarea asta. Raspunsul a venit prompt: “intre 30 de cm si 2 m”:). “Prietenul” s-a linistit, s-a gandit putin apoi ne roaga sa mearga intre mine si Lenti pentru ca el nu vrea sa moara. Este mult prea tanar.
Cred ca va dati seama cat de tare ne-am distrat pe tema asta.
Desi era cald, norii coborau amenintatori si ne manau din spate. Din cauza asta nu prea ne-am oprit sa ne tragem sufletul si am manat inainte.
Privelistea este absolut minunata. Nu degeaba se spune ca acest masiv este unul dintre cele mai frumoase de la noi din tara. In partea in care norii nu isi faceau de cap, se vedea drumul care duce in Plaiul Foii serpuind si din loc in loc cate o cabana care nu parea mai mare ca o furnica.
Traseul de creasta alterneaza portiunile foarte lejere cu portiunile expuse (dar care sunt in majoritatea lor asigurate cu cabluri). Cred ca este cel mai frumos traseu pe care l-am facut eu pana acum.
Intr-un final ajungem la refugiul de pe varful Ascutit. Ca de obicei eu sunt ultimul impreuna cu Toni, desi de data asta nu mai sunt chiar distrus de efort. In fata noastra este “Prietenul” care ne povesteste ca “ii tremura gladiolele” si ca el nu mai poate. Ii arat indicatorul cu “Refugiul Varful Ascutit 30m” si incearca sa se mobilizeze. Afara incepea sa bureze asa ca ne-am repezit spre refugiu. Aici un alt grup tocmai luase masa si se pregatea sa plece mai departe spre varful La Om. Am ramas doar cu un un tip si o tipa care erau hotarati sa ramana peste noapte in refugiu, asa ca ne-am asezat la masa. Tarzan era suparat ca vrem sa ramanem acolo si ca nu mergem si noi mai departe. El vroia sa ramanem in unul din refugiile de la Grind.
Pana la urma l-am convins si am intins izoprenul si sacii de dormit. “Prietenul” spune ca el este claustrofob si ca el coboara la Curmatura. Incercam sa il convingem prin toate metodele sa ramana, mai ales ca se lasa seara si el nu era tocmai sigur pe el, dar nu reusim sub nici o forma.
Isi ia rucsacul si incepe sa coboare. Pana la urma a reusit sa ajunga la cabana fara peripetii.
Noi bem o tuica de la Tarzan si ne inveselim. In refugiu ajung doi tipi cu care ne-am intalnit in Ceahlau si imediat Lenti intra in modul de spus povesti :). Stam la taclale cateva ore, dar cei doi (insotiti de alte cateva persoane pe care nu le cunosteam) pornesc la drum mai departe. Se porneste si ploaia asa ca inchidem usa si ne bagam in sacii de dormit. Partea proasta este ca in refugiu incepe sa picure si Toni se crizeaza ca apa ajunge pe sacul ei de puf. Lenti scoate o folie de supravietuire si o intinde in interiorul refugiului cu ajutorul unei cordeline. Gata problema era rezolvata. Am dormit (si de data asta imbracati – GATA NE LUAM SACI DE DORMIT) pana cand s-a mijit de ziua. Atunci am iesit afara sa vedem rasaritul care era absolut superb. Am facut o groaza de poze pe tema asta.
La masa ne-am distrat de minune de colegii nostri de refugiu al caror sac ajungea lejer la 15 kg datorita cratitelor, surubelnitelor, etc...
Tarzan scoate afara folia de supravietuire la uscat pentru ca el vrea sa o recupereze. Ii urmarim pe cei doi colegi cum se indeparteaza de cabana si dintr-o data observam o capra neagra care isi iteste capul dupa o stanca.
Lenti si Toni vor neaparat sa ajunga La Om asa ca pornesc la drum. Tarzan comenteaza ca el nu isi misca fundul, mai ales ca sunt si ceva nori la orizont, asa ca noi trei hotaram sa coboram direct la Curmatura.
Intre timp, stam la soare si cand admiram privelistea cu totul si cu totul deosebita, ne trezim cu caprele negre chiar langa noi in spatele refugiului.
Deoarece acolo este de obicei locul unde cei sositi la refugiu se usurau, am ajuns la concluzia ca este iarba mai grasa si din cauza asta vin caprele acolo. Am facut niste super poze de la 2 metri de ele.
Am mai stat putin la povesti apoi am luat-o la vale. Ne-am oprit intr-o poiana si am mancat linistiti. Bineinteles ca am facut misto de Lenti si de Toni si ni-i inchipuiam cum vin ei spunand ca au ajuns pana la capat, cand, de fapt, s-au intors din drum.
Am ajuns destul de repede la Curmatura si acolo am inceput sa il cautam pe “Prieten” si asa aflam ca dupa ce a chefuit toata noaptea, de dimineata a plecat catre locul unde parcasem masinile de frica sa nu ne intoarcem pe alt traseu si sa il lasam acolo.
Am stat si la Curmatura destul de mult, ca sa le dam timp celor care au mers mai departe sa ajunga si ei. Nu avea rost sa mergem si sa stam la masina.
Cand ne-am plictisit am plecat mai departe. Am ajuns repede la masini ascultand povestile lui Tarzan despre prostiile facute pe munte.
Cand am ajuns la Fantana lui Botorog inapoi, vorbim cu Lenti la telefon si ne spune ca in 10 minute ajunge si el acolo.
Cat ne spalam bocancii si parazapezile, apar si ei. Mai tarziu am aflat ca Lenti a tot batut-o la cap pe Toni sa mearga mai repede ca sa nu riste sa de-a ochi cu noi fara sa ajunga acolo unde si-a propus.
Am ajuns la masini si am baut o bere fara alcool (“Prietenul” a facut cinste ca l-am luat cu noi) apoi am plecat spre casa.
A fost o tura pe cinste! Abia o asteptam pe urmatoarea....

Adrian