Inceputul de an a fost unul tare agitat asa ca nu prea am avut timp de munte. In schimb dupa ce lucrurile s-au linistit am preferat sa mergem sa vizitam putin Ardealul deoarece ni s-a parut super interesant atunci cand am fost in Retezat.
Desi am vazut locuri foarte frumoase si excursia noastra a fost interesanta, gandul ne statea tot la munte. Asa ca atunci cand am ajuns acasa am pus-o de o alta expeditie.
Lenti a venit cu o super idee: sa mergem in Piatra Craiului!
Ca de obicei, zis si facut. Intr-o vineri, la sfarsitul programului ne-am urcat in masini, de data asta in echipa extinsa: Lenti, Toni, Alina, Tarzan, un prieten al lui Tarzan si eu.
Ca sa nu ne inghesuim aiurea, ne-am impartit pasagerii: Lenti l-a luat pe Tarzan, iar eu pe prietenul lui.
Pe drum ne-am distrat de minune, deoarece era deja ora 18.00 si trebuia sa ajungem cat mai devreme la Zarnesti, am mers “putin” mai tare. Prietenul lui Tarzan mi-a tinut o teorie groaznica despre posibilitatea ca lui Lenti sa ii sara o roata si sa ne loveasca, lucru ingrozitor la viteza aceea, apoi mi-a povestit cand a fost el prins de radar cu 61km/h si asta doar din cauza sotiei care il stresa, etc. Bineinteles ca am fost un gentelman si nu l-am dat jos din masina. Am strans din dinti si am mers mai departe. Mergeam in spatele lui Lenti pentru ca el avea detector de radar (pe care si l-a cumparat dupa experienta permisului ridicat pentru viteza....:) ) asa ca nu prea ne formalizam in localitati. Foarte agitat din cauza “prietenului” de la mine din masina, nu am observat ca la iesire din Nistoresti Lenti franeaza brusc pentru ca o masina de politie venea din fata. Am franat si eu cand am vazut inamicul, dar deja era prea tarziu asa ca am trecut prin dreptul lor cu putin peste 120km/h. Restul drumului am mers perfect regulamentar si l-am disperat pe Lenti care se tot oprea sa ma astepte. Aceasta intamplare a fost laitmotivul weekend-ului. Eram sigur ca o sa vina cineva la mine la usa si o sa imi ceara permisul. :)
Am ajuns la Gura Raului unde am lasat masinile. Deja era trecut de ora 22.00. In coloana, regulamentar, am pornit catre Fantana lui Botorog, profitand de luna plina care ne permitea sa mergem fara frontale momentan. La fantana, am facut dreapta si am intrat in padure. Aici a trebuit sa aprindem frontalele pentru ca intunericul era deplin din cauza copacilor. Tarzan era foarte vesel deoarece pe drum se luptase cu o sticla de bere de 2 litri asa ca a inceput sa cante ( a se citi “urle”). Imediat a intrat Toni in el si l-a linistit. De fapt doar i-a coborat putin volumul. A reusit pana sus sa ne treaca prin tot repertoriul lui de cantece si poezii si trebuie sa recunosc ca stie foarte multe.
Spunea ca face asta ca sa tina ursii departe, dar in realitate cred ca acestia ne-ar fi mancat numai ca sa scape de galagia pe care o faceam. In ritmul asta am ajuns in poiana care se deschide la 45 de minute de cabana Curmatura.
Acolo am fost luati in primire de cainii ciobanesti de la stanele care o impanzesc. Bineinteles ca volumul lui Tarzan a crescut instantaneu ca sa acopere urletele cainilor. “Prietenul” scos cateva petarde si a inceput sa le aprinda. Toni si Lenti au innebunit si cred ca i-ar fi strans de gat daca nu se potoleau. Am traversat poiana cu bine si am intrat din nou in padure, fericiti ca am scapat si de data asta. Barbatii expeditiei, adica Lenti, Tarzan si “Prietenul” au luat-o inainte. Eu, Alina si Toni suntem putin mai in spate.
La un moment dat noroiul ne ajunge la genunchi si hotaram ca e timpul sa ne oprim. In mod sigur am gresit traseul la iesirea din poteca. Lenti se apuca sa isi schimbe bateriile la lanterna (sau “far” cum va fi cunoscuta aceasta ulterior:) ) si isi aprinde becul cu halogen ca sa regaseasca traseul. Suntem cu 15 metri sub poteca si incepem sa urcam ca sa revenim pe traseul obisnuit.
Cand ne-am intors ne-am dat seama ca nimerisem pe drumul pe care erau scoase vacile de la stana la plimbat si din cauza asta era atata noroi.
Lenti s-a apucat sa ne arate ce tare e frontala lui si a inceput sa o foloseasca ca pe o sabie laser.
In 20 de minute am ajuns la cabana fara alte emotii si am inceput sa tropaim pe lemnele cabanei. Ora era trecuta de 1 noaptea. Tot ciocanind pe la usi, la un moment dat a iesit cabanierul rupt de somn si fara sa spuna multe cuvinte ne conduce intr-o camera si ne lasa acolo. Nu ne intreaba cati suntem, de ce, cand platim, etc.
Tarzan avea un mare chef de vorba in continuarea si si abia am reusit sa ne culcam.
A doua zi la prima ora eram in picioare. Am mancat ceva si am pornit la drum: traseul abia incepea.
Am urcat pe traseul din stanga cabanei spre varful Turnu. In drum ne-am oprit la frumoasa belvedere din care se vede intreaga vale a Crapaturii, apoi am urcat pe hornul destul de abrupt din apropiere. Tarzan a urcat primul, apoi Alina, Lenti, “Prietenul”, eu si ultima Toni.
In partea de sus ne-am oprit sa o asteptam putin pe Toni, asa ca am avut ocazia sa schimbam cateva cuvinte cu “Prietenul”. Acesta era foarte curios de latimea crestei asa ca il tot stresa pe Lenti cu intrebarea asta. Raspunsul a venit prompt: “intre 30 de cm si 2 m”:). “Prietenul” s-a linistit, s-a gandit putin apoi ne roaga sa mearga intre mine si Lenti pentru ca el nu vrea sa moara. Este mult prea tanar.
Cred ca va dati seama cat de tare ne-am distrat pe tema asta.
Desi era cald, norii coborau amenintatori si ne manau din spate. Din cauza asta nu prea ne-am oprit sa ne tragem sufletul si am manat inainte.
Privelistea este absolut minunata. Nu degeaba se spune ca acest masiv este unul dintre cele mai frumoase de la noi din tara. In partea in care norii nu isi faceau de cap, se vedea drumul care duce in Plaiul Foii serpuind si din loc in loc cate o cabana care nu parea mai mare ca o furnica.
Traseul de creasta alterneaza portiunile foarte lejere cu portiunile expuse (dar care sunt in majoritatea lor asigurate cu cabluri). Cred ca este cel mai frumos traseu pe care l-am facut eu pana acum.
Intr-un final ajungem la refugiul de pe varful Ascutit. Ca de obicei eu sunt ultimul impreuna cu Toni, desi de data asta nu mai sunt chiar distrus de efort. In fata noastra este “Prietenul” care ne povesteste ca “ii tremura gladiolele” si ca el nu mai poate. Ii arat indicatorul cu “Refugiul Varful Ascutit 30m” si incearca sa se mobilizeze. Afara incepea sa bureze asa ca ne-am repezit spre refugiu. Aici un alt grup tocmai luase masa si se pregatea sa plece mai departe spre varful La Om. Am ramas doar cu un un tip si o tipa care erau hotarati sa ramana peste noapte in refugiu, asa ca ne-am asezat la masa. Tarzan era suparat ca vrem sa ramanem acolo si ca nu mergem si noi mai departe. El vroia sa ramanem in unul din refugiile de la Grind.
Pana la urma l-am convins si am intins izoprenul si sacii de dormit. “Prietenul” spune ca el este claustrofob si ca el coboara la Curmatura. Incercam sa il convingem prin toate metodele sa ramana, mai ales ca se lasa seara si el nu era tocmai sigur pe el, dar nu reusim sub nici o forma.
Isi ia rucsacul si incepe sa coboare. Pana la urma a reusit sa ajunga la cabana fara peripetii.
Noi bem o tuica de la Tarzan si ne inveselim. In refugiu ajung doi tipi cu care ne-am intalnit in Ceahlau si imediat Lenti intra in modul de spus povesti :). Stam la taclale cateva ore, dar cei doi (insotiti de alte cateva persoane pe care nu le cunosteam) pornesc la drum mai departe. Se porneste si ploaia asa ca inchidem usa si ne bagam in sacii de dormit. Partea proasta este ca in refugiu incepe sa picure si Toni se crizeaza ca apa ajunge pe sacul ei de puf. Lenti scoate o folie de supravietuire si o intinde in interiorul refugiului cu ajutorul unei cordeline. Gata problema era rezolvata. Am dormit (si de data asta imbracati – GATA NE LUAM SACI DE DORMIT) pana cand s-a mijit de ziua. Atunci am iesit afara sa vedem rasaritul care era absolut superb. Am facut o groaza de poze pe tema asta.
La masa ne-am distrat de minune de colegii nostri de refugiu al caror sac ajungea lejer la 15 kg datorita cratitelor, surubelnitelor, etc...
Tarzan scoate afara folia de supravietuire la uscat pentru ca el vrea sa o recupereze. Ii urmarim pe cei doi colegi cum se indeparteaza de cabana si dintr-o data observam o capra neagra care isi iteste capul dupa o stanca.
Lenti si Toni vor neaparat sa ajunga La Om asa ca pornesc la drum. Tarzan comenteaza ca el nu isi misca fundul, mai ales ca sunt si ceva nori la orizont, asa ca noi trei hotaram sa coboram direct la Curmatura.
Intre timp, stam la soare si cand admiram privelistea cu totul si cu totul deosebita, ne trezim cu caprele negre chiar langa noi in spatele refugiului.
Deoarece acolo este de obicei locul unde cei sositi la refugiu se usurau, am ajuns la concluzia ca este iarba mai grasa si din cauza asta vin caprele acolo. Am facut niste super poze de la 2 metri de ele.
Am mai stat putin la povesti apoi am luat-o la vale. Ne-am oprit intr-o poiana si am mancat linistiti. Bineinteles ca am facut misto de Lenti si de Toni si ni-i inchipuiam cum vin ei spunand ca au ajuns pana la capat, cand, de fapt, s-au intors din drum.
Am ajuns destul de repede la Curmatura si acolo am inceput sa il cautam pe “Prieten” si asa aflam ca dupa ce a chefuit toata noaptea, de dimineata a plecat catre locul unde parcasem masinile de frica sa nu ne intoarcem pe alt traseu si sa il lasam acolo.
Am stat si la Curmatura destul de mult, ca sa le dam timp celor care au mers mai departe sa ajunga si ei. Nu avea rost sa mergem si sa stam la masina.
Cand ne-am plictisit am plecat mai departe. Am ajuns repede la masini ascultand povestile lui Tarzan despre prostiile facute pe munte.
Cand am ajuns la Fantana lui Botorog inapoi, vorbim cu Lenti la telefon si ne spune ca in 10 minute ajunge si el acolo.
Cat ne spalam bocancii si parazapezile, apar si ei. Mai tarziu am aflat ca Lenti a tot batut-o la cap pe Toni sa mearga mai repede ca sa nu riste sa de-a ochi cu noi fara sa ajunga acolo unde si-a propus.
Am ajuns la masini si am baut o bere fara alcool (“Prietenul” a facut cinste ca l-am luat cu noi) apoi am plecat spre casa.
A fost o tura pe cinste! Abia o asteptam pe urmatoarea....
Adrian
Desi am vazut locuri foarte frumoase si excursia noastra a fost interesanta, gandul ne statea tot la munte. Asa ca atunci cand am ajuns acasa am pus-o de o alta expeditie.
Lenti a venit cu o super idee: sa mergem in Piatra Craiului!
Ca de obicei, zis si facut. Intr-o vineri, la sfarsitul programului ne-am urcat in masini, de data asta in echipa extinsa: Lenti, Toni, Alina, Tarzan, un prieten al lui Tarzan si eu.
Ca sa nu ne inghesuim aiurea, ne-am impartit pasagerii: Lenti l-a luat pe Tarzan, iar eu pe prietenul lui.
Pe drum ne-am distrat de minune, deoarece era deja ora 18.00 si trebuia sa ajungem cat mai devreme la Zarnesti, am mers “putin” mai tare. Prietenul lui Tarzan mi-a tinut o teorie groaznica despre posibilitatea ca lui Lenti sa ii sara o roata si sa ne loveasca, lucru ingrozitor la viteza aceea, apoi mi-a povestit cand a fost el prins de radar cu 61km/h si asta doar din cauza sotiei care il stresa, etc. Bineinteles ca am fost un gentelman si nu l-am dat jos din masina. Am strans din dinti si am mers mai departe. Mergeam in spatele lui Lenti pentru ca el avea detector de radar (pe care si l-a cumparat dupa experienta permisului ridicat pentru viteza....:) ) asa ca nu prea ne formalizam in localitati. Foarte agitat din cauza “prietenului” de la mine din masina, nu am observat ca la iesire din Nistoresti Lenti franeaza brusc pentru ca o masina de politie venea din fata. Am franat si eu cand am vazut inamicul, dar deja era prea tarziu asa ca am trecut prin dreptul lor cu putin peste 120km/h. Restul drumului am mers perfect regulamentar si l-am disperat pe Lenti care se tot oprea sa ma astepte. Aceasta intamplare a fost laitmotivul weekend-ului. Eram sigur ca o sa vina cineva la mine la usa si o sa imi ceara permisul. :)
Am ajuns la Gura Raului unde am lasat masinile. Deja era trecut de ora 22.00. In coloana, regulamentar, am pornit catre Fantana lui Botorog, profitand de luna plina care ne permitea sa mergem fara frontale momentan. La fantana, am facut dreapta si am intrat in padure. Aici a trebuit sa aprindem frontalele pentru ca intunericul era deplin din cauza copacilor. Tarzan era foarte vesel deoarece pe drum se luptase cu o sticla de bere de 2 litri asa ca a inceput sa cante ( a se citi “urle”). Imediat a intrat Toni in el si l-a linistit. De fapt doar i-a coborat putin volumul. A reusit pana sus sa ne treaca prin tot repertoriul lui de cantece si poezii si trebuie sa recunosc ca stie foarte multe.
Spunea ca face asta ca sa tina ursii departe, dar in realitate cred ca acestia ne-ar fi mancat numai ca sa scape de galagia pe care o faceam. In ritmul asta am ajuns in poiana care se deschide la 45 de minute de cabana Curmatura.
Acolo am fost luati in primire de cainii ciobanesti de la stanele care o impanzesc. Bineinteles ca volumul lui Tarzan a crescut instantaneu ca sa acopere urletele cainilor. “Prietenul” scos cateva petarde si a inceput sa le aprinda. Toni si Lenti au innebunit si cred ca i-ar fi strans de gat daca nu se potoleau. Am traversat poiana cu bine si am intrat din nou in padure, fericiti ca am scapat si de data asta. Barbatii expeditiei, adica Lenti, Tarzan si “Prietenul” au luat-o inainte. Eu, Alina si Toni suntem putin mai in spate.
La un moment dat noroiul ne ajunge la genunchi si hotaram ca e timpul sa ne oprim. In mod sigur am gresit traseul la iesirea din poteca. Lenti se apuca sa isi schimbe bateriile la lanterna (sau “far” cum va fi cunoscuta aceasta ulterior:) ) si isi aprinde becul cu halogen ca sa regaseasca traseul. Suntem cu 15 metri sub poteca si incepem sa urcam ca sa revenim pe traseul obisnuit.
Cand ne-am intors ne-am dat seama ca nimerisem pe drumul pe care erau scoase vacile de la stana la plimbat si din cauza asta era atata noroi.
Lenti s-a apucat sa ne arate ce tare e frontala lui si a inceput sa o foloseasca ca pe o sabie laser.
In 20 de minute am ajuns la cabana fara alte emotii si am inceput sa tropaim pe lemnele cabanei. Ora era trecuta de 1 noaptea. Tot ciocanind pe la usi, la un moment dat a iesit cabanierul rupt de somn si fara sa spuna multe cuvinte ne conduce intr-o camera si ne lasa acolo. Nu ne intreaba cati suntem, de ce, cand platim, etc.
Tarzan avea un mare chef de vorba in continuarea si si abia am reusit sa ne culcam.
A doua zi la prima ora eram in picioare. Am mancat ceva si am pornit la drum: traseul abia incepea.
Am urcat pe traseul din stanga cabanei spre varful Turnu. In drum ne-am oprit la frumoasa belvedere din care se vede intreaga vale a Crapaturii, apoi am urcat pe hornul destul de abrupt din apropiere. Tarzan a urcat primul, apoi Alina, Lenti, “Prietenul”, eu si ultima Toni.
In partea de sus ne-am oprit sa o asteptam putin pe Toni, asa ca am avut ocazia sa schimbam cateva cuvinte cu “Prietenul”. Acesta era foarte curios de latimea crestei asa ca il tot stresa pe Lenti cu intrebarea asta. Raspunsul a venit prompt: “intre 30 de cm si 2 m”:). “Prietenul” s-a linistit, s-a gandit putin apoi ne roaga sa mearga intre mine si Lenti pentru ca el nu vrea sa moara. Este mult prea tanar.
Cred ca va dati seama cat de tare ne-am distrat pe tema asta.
Desi era cald, norii coborau amenintatori si ne manau din spate. Din cauza asta nu prea ne-am oprit sa ne tragem sufletul si am manat inainte.
Privelistea este absolut minunata. Nu degeaba se spune ca acest masiv este unul dintre cele mai frumoase de la noi din tara. In partea in care norii nu isi faceau de cap, se vedea drumul care duce in Plaiul Foii serpuind si din loc in loc cate o cabana care nu parea mai mare ca o furnica.
Traseul de creasta alterneaza portiunile foarte lejere cu portiunile expuse (dar care sunt in majoritatea lor asigurate cu cabluri). Cred ca este cel mai frumos traseu pe care l-am facut eu pana acum.
Intr-un final ajungem la refugiul de pe varful Ascutit. Ca de obicei eu sunt ultimul impreuna cu Toni, desi de data asta nu mai sunt chiar distrus de efort. In fata noastra este “Prietenul” care ne povesteste ca “ii tremura gladiolele” si ca el nu mai poate. Ii arat indicatorul cu “Refugiul Varful Ascutit 30m” si incearca sa se mobilizeze. Afara incepea sa bureze asa ca ne-am repezit spre refugiu. Aici un alt grup tocmai luase masa si se pregatea sa plece mai departe spre varful La Om. Am ramas doar cu un un tip si o tipa care erau hotarati sa ramana peste noapte in refugiu, asa ca ne-am asezat la masa. Tarzan era suparat ca vrem sa ramanem acolo si ca nu mergem si noi mai departe. El vroia sa ramanem in unul din refugiile de la Grind.
Pana la urma l-am convins si am intins izoprenul si sacii de dormit. “Prietenul” spune ca el este claustrofob si ca el coboara la Curmatura. Incercam sa il convingem prin toate metodele sa ramana, mai ales ca se lasa seara si el nu era tocmai sigur pe el, dar nu reusim sub nici o forma.
Isi ia rucsacul si incepe sa coboare. Pana la urma a reusit sa ajunga la cabana fara peripetii.
Noi bem o tuica de la Tarzan si ne inveselim. In refugiu ajung doi tipi cu care ne-am intalnit in Ceahlau si imediat Lenti intra in modul de spus povesti :). Stam la taclale cateva ore, dar cei doi (insotiti de alte cateva persoane pe care nu le cunosteam) pornesc la drum mai departe. Se porneste si ploaia asa ca inchidem usa si ne bagam in sacii de dormit. Partea proasta este ca in refugiu incepe sa picure si Toni se crizeaza ca apa ajunge pe sacul ei de puf. Lenti scoate o folie de supravietuire si o intinde in interiorul refugiului cu ajutorul unei cordeline. Gata problema era rezolvata. Am dormit (si de data asta imbracati – GATA NE LUAM SACI DE DORMIT) pana cand s-a mijit de ziua. Atunci am iesit afara sa vedem rasaritul care era absolut superb. Am facut o groaza de poze pe tema asta.
La masa ne-am distrat de minune de colegii nostri de refugiu al caror sac ajungea lejer la 15 kg datorita cratitelor, surubelnitelor, etc...
Tarzan scoate afara folia de supravietuire la uscat pentru ca el vrea sa o recupereze. Ii urmarim pe cei doi colegi cum se indeparteaza de cabana si dintr-o data observam o capra neagra care isi iteste capul dupa o stanca.
Lenti si Toni vor neaparat sa ajunga La Om asa ca pornesc la drum. Tarzan comenteaza ca el nu isi misca fundul, mai ales ca sunt si ceva nori la orizont, asa ca noi trei hotaram sa coboram direct la Curmatura.
Intre timp, stam la soare si cand admiram privelistea cu totul si cu totul deosebita, ne trezim cu caprele negre chiar langa noi in spatele refugiului.
Deoarece acolo este de obicei locul unde cei sositi la refugiu se usurau, am ajuns la concluzia ca este iarba mai grasa si din cauza asta vin caprele acolo. Am facut niste super poze de la 2 metri de ele.
Am mai stat putin la povesti apoi am luat-o la vale. Ne-am oprit intr-o poiana si am mancat linistiti. Bineinteles ca am facut misto de Lenti si de Toni si ni-i inchipuiam cum vin ei spunand ca au ajuns pana la capat, cand, de fapt, s-au intors din drum.
Am ajuns destul de repede la Curmatura si acolo am inceput sa il cautam pe “Prieten” si asa aflam ca dupa ce a chefuit toata noaptea, de dimineata a plecat catre locul unde parcasem masinile de frica sa nu ne intoarcem pe alt traseu si sa il lasam acolo.
Am stat si la Curmatura destul de mult, ca sa le dam timp celor care au mers mai departe sa ajunga si ei. Nu avea rost sa mergem si sa stam la masina.
Cand ne-am plictisit am plecat mai departe. Am ajuns repede la masini ascultand povestile lui Tarzan despre prostiile facute pe munte.
Cand am ajuns la Fantana lui Botorog inapoi, vorbim cu Lenti la telefon si ne spune ca in 10 minute ajunge si el acolo.
Cat ne spalam bocancii si parazapezile, apar si ei. Mai tarziu am aflat ca Lenti a tot batut-o la cap pe Toni sa mearga mai repede ca sa nu riste sa de-a ochi cu noi fara sa ajunga acolo unde si-a propus.
Am ajuns la masini si am baut o bere fara alcool (“Prietenul” a facut cinste ca l-am luat cu noi) apoi am plecat spre casa.
A fost o tura pe cinste! Abia o asteptam pe urmatoarea....
Adrian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu