Tura facuta de revelion a fost de pomina, dar, din pacate, dupa aceasta am facut aproape doua luni pauza. Am avut o perioada agitata la serviciu cu foarte multe lucruri pe cap, asa ca nu am mai avut timp sa plecam nicaieri. Din fericire (sau din pacate) nici Lenti nu a mai plecat nicaieri in perioada asta asa ca frematam de nerabdare sa iesim din casa.
Lenti a venit cu o idee super: hai sa mergem in Retezat. Mancam pastrama de oaie si bem bere in mijlocul muntilor. Zis si facut. Ne imbarcam in masini insotiti de Florin (prietenul de care am mai pomenit) pornim catre Ohaba de sub Piatra condusi de GPS (ca sa citez din Parazitii).
Ca de obicei mersul pe autostrada a fost un deliciu! Cand s-au trezit fetele, au fost uimite de cat de departe am putut ajunge – depasisem Ramnicul Valcea binisor cand ne-am oprit sa mancam pe malul Oltului. Deoarece era destul de frig am mancat in masini repede si am plecat mai departe. Am trecut prin Sibiu pentru prima data in viata mea, deoarece GPS-ul a considerat mai sigura ruta ocolitoare decat Valea Jiului.
Am ajuns in jur de ora 09.30 in Ohaba, din intamplare chiar acolo unde trebuia sa facem dreapta pe malul raului – mare noroc pentru ca GPS-ul nu oferea informatii detaliate despre zona respectiva. Pe drum am admirat ramasitele marelui combinat siderurgic de la Calan. Din pacate este incredibil ca din tot ce era acolo a ramas doar o ruina gigantica. Chiar si oamenii par tristi in zona aceea. Lenti a reusit sa isi sparga capacul unei roti intr-o groapa imensa pe care nu a vazut-o. A avut mare noroc ca s-a intamplat numai atat.
De la Ohaba, am mers pe un drum de o calitate indoielnica destul de multi kilometrii pana am ajuns la locul unde trebuia sa lasam masinile. Ne-am oprit, am parcat masinile astfel incat sa nu incurce pe nimeni si ne-am facut bagajele. In acest timp “barbatii” au baut si cate o bere asa de avant. Am cunoscut si cabanierul si pe sotia sa care au devenit foarte atenti cand le-am spus ca suntem interesati sa cumparam tuica de la ei. Fetele au hotarat sa ne lase in pace si au luat-o inainte, dar noi eram hotarati sa cumparam tuica.
Asa ca am fost poftiti in casa omului sa degustam sortimentul dorit. Ne-am hotarat ce vrem si Florin a agatat victorios de rucsac sticla obtinuta. Am plecat in tromba ca sa le prindem pe fete din urma, dar ele deja aveau un avans substantial. Noroc ca s-au oprit sa isi traga sufletul langa o conducta imensa si le-am prins din urma. Deoarece Lenti imi pusese din nou placa cu “plimbarica” si “doua ore prin padure”, sacul meu era super greu...se pare ca nu o sa ma invat minte niciodata si din acest motiv limba mea era din nou la nivelul picioarelor.
In fine, dupa inca 45 de minute am parasit drumul pe care mersesem si am intrat in padure. In realitate traseul chiar era ok si am ajuns destul de repede la Gentiana. Partea proasta abia acum incepe, deoarece camera in care suntem cazati arata mai mult ca un pod si vantul bate prin toate incheieturile.
Noi deoarece inca nu aveam saci de dormit “beneficiam” de sacii lui Lenti de vara. In seara aceea am dormit imbracati in geaca si pantaloni grosi ca sa putem atipi macar un pic.
Cand a inceput sa se lase seara, am inceput sa ne invartim in jurul cabanei, in cautarea unui loc in care sa facem focul. Cabanierul ne spune ca in mod normal nu avem voie, dar deoarece zapada are mai mult de un metru, nu are ce se intampla asa ca ne da o lopata. In spatele cabanei la vreo 50 de metrii, Lenti gaseste locul ideal de foc si se apuca sa sape. A facut o gaura de un metru patrat si adanca de un metru apoi a inceput sa puna lemne. Bineinteles ca lemnele erau craci uscate din copacii din jur. Cu ocazia asta reusim sa facem si un bine, deoarece am curatat de uscaciuni totul in jur. Am aprins focul – de fapt Lenti a aprins focul pentru ca era singurul care a iubit tiganca :) – si am inceput sa ne gandim cu ce naiba sa inlocuim gratarul.
Tot Lenti vine cu o idee deosebita: taiem cutiile de bere la capete, le desfasuram si le asezam peste foc. Pastrama s-a facut exemplar in aceste recipiente, care se gaseau in mod natural :) in cantitati suficiente in jurul nostru.
Deoarece se lasase frig, ne-am retras cu totii in sala de mese a cabanei ca sa mancam. Am scos din rucsac o sticla de vin bun (un alt motiv sa ii fac pe toti sa se tavaleasca de ras, pentru ca am carat greutatea aia imensa cu mine) si am mancat pe cinste.
Ne-am culcat repede pentru ca a doua zi aveam doua varfuri de facut.
Dimineata m-a trezit Lenti sa vad vulpea care venea in fiecare dimineata langa cabana deoarece stia ca o sa primeasca de mancare. Ne-am incaltat si ne-am repezit sa ii tragem poze in bot (care era pe deasupra si ranit :) ), apoi am mancat repede si am luat-o la deal.
Avantajul ca zapada depasea un metru a fost ca am putut merge in linie dreapta si nu dupa poteca obisnuita scurtand mult din traseu. Intr-o ora am ajuns in locul unde incepea urcusul spre creasta si ne-am pus coltarii, pentru ca zapada era beton. Primul a urcat Florin care spre uimirea mea a ajuns foarte repede sus, desi panta era foarte inclinata. Urmatorul am fost eu, apoi Alina, Toni si ultimul Lenti. Am urcat mai mult de jumatate fara nici un fel de problema, dar acolo dintr-o data am simtit pur si simplu ca nu mai pot sa continui. Pur si simplu parca ceva imi spunea ca nu trebuie sa mai fac nici un pas. Nu stiu daca a fost frica sau ce altceva, dar m-am intors, am luat-o pe Alina si am inceput sa coboram.
Bineinteles ca toata lumea imi explica ca mai este foarte putin si ajungem sus si ca privelistea este superba, dar chiar nu mai puteam sa fac nici un pas. Culmea este ca din punct de vedere fizica ma simteam bine si mai aveam mult pana la capatul puterilor. Nici acum nu pot sa imi explic sentimentul respectiv si marele noroc este ca nici nu l-am mai avut de atunci.
Trebuie sa mentionez aici ca nu mi-a fost frica cu adevarat nici macar o singura data cand am fost cu Lenti pe munte. Eram sigur ca nu are ce sa mi se intample si indiferent de situatie Lenti nu ar fi riscat nimic.
Desi Alina mi-a tinut o teorie groaznica pana am ajuns la masina, adica mai mult de doua ore, cred ca am procedat corect. Si acum as proceda exact la fel.
Lenti, Toni si Florin au continuat si au facut tot traseul.
Noi ne-am intors la cabana si acolo am hotarat sa mergem la masina si apoi direct acasa. Alina nici nu vorbea cu mine pentru ca m-am intors din drum. Cu Lenti am vorbit la telefon, dupa mii de incercari deoarece nu aveam semnal in zona, si i-am spus ce facem.
Cand am ajuns la masina, m-a sunat Lenti si mi-a spus ca se vor cobora si ei la masini, dar ca vor ramane la cabana de la care am cumparat tuica pana a doua zi, pentru ca nu mai aveau cum sa ajunga in timp util sa prinda lumina.
Noi am mancat ceva rapid si ne-am intors. Ne-am intors pe unde am venit, adica am ocolit prin Sibiu. Deoarece nu ne grabeam, ne-am oprit peste tot si am facut poze.
Chiar daca tura nu a fost chiar asa de reusita, plimbarea per total a fost una de vis. Am apucat sa fac poze atat la munte cat si in oras si am ajuns destul de repede si acasa.
Si aceasta iesire mi-a reintarit increderea in cat de mare este influienta subconstientului asupra noastra, mai ales in situatii solicitante.
Nu stiu ce m-a facut sa ma intorc din drum, dar nu regret ca am facut-o. Cred ca uneori trebuie sa facem si asta. In mod cert trebuie sa dam totul sa obtinem ce ne propunem, dar in mod sigur nu trebuie sa dam orice...
Adrian
Lenti a venit cu o idee super: hai sa mergem in Retezat. Mancam pastrama de oaie si bem bere in mijlocul muntilor. Zis si facut. Ne imbarcam in masini insotiti de Florin (prietenul de care am mai pomenit) pornim catre Ohaba de sub Piatra condusi de GPS (ca sa citez din Parazitii).
Ca de obicei mersul pe autostrada a fost un deliciu! Cand s-au trezit fetele, au fost uimite de cat de departe am putut ajunge – depasisem Ramnicul Valcea binisor cand ne-am oprit sa mancam pe malul Oltului. Deoarece era destul de frig am mancat in masini repede si am plecat mai departe. Am trecut prin Sibiu pentru prima data in viata mea, deoarece GPS-ul a considerat mai sigura ruta ocolitoare decat Valea Jiului.
Am ajuns in jur de ora 09.30 in Ohaba, din intamplare chiar acolo unde trebuia sa facem dreapta pe malul raului – mare noroc pentru ca GPS-ul nu oferea informatii detaliate despre zona respectiva. Pe drum am admirat ramasitele marelui combinat siderurgic de la Calan. Din pacate este incredibil ca din tot ce era acolo a ramas doar o ruina gigantica. Chiar si oamenii par tristi in zona aceea. Lenti a reusit sa isi sparga capacul unei roti intr-o groapa imensa pe care nu a vazut-o. A avut mare noroc ca s-a intamplat numai atat.
De la Ohaba, am mers pe un drum de o calitate indoielnica destul de multi kilometrii pana am ajuns la locul unde trebuia sa lasam masinile. Ne-am oprit, am parcat masinile astfel incat sa nu incurce pe nimeni si ne-am facut bagajele. In acest timp “barbatii” au baut si cate o bere asa de avant. Am cunoscut si cabanierul si pe sotia sa care au devenit foarte atenti cand le-am spus ca suntem interesati sa cumparam tuica de la ei. Fetele au hotarat sa ne lase in pace si au luat-o inainte, dar noi eram hotarati sa cumparam tuica.
Asa ca am fost poftiti in casa omului sa degustam sortimentul dorit. Ne-am hotarat ce vrem si Florin a agatat victorios de rucsac sticla obtinuta. Am plecat in tromba ca sa le prindem pe fete din urma, dar ele deja aveau un avans substantial. Noroc ca s-au oprit sa isi traga sufletul langa o conducta imensa si le-am prins din urma. Deoarece Lenti imi pusese din nou placa cu “plimbarica” si “doua ore prin padure”, sacul meu era super greu...se pare ca nu o sa ma invat minte niciodata si din acest motiv limba mea era din nou la nivelul picioarelor.
In fine, dupa inca 45 de minute am parasit drumul pe care mersesem si am intrat in padure. In realitate traseul chiar era ok si am ajuns destul de repede la Gentiana. Partea proasta abia acum incepe, deoarece camera in care suntem cazati arata mai mult ca un pod si vantul bate prin toate incheieturile.
Noi deoarece inca nu aveam saci de dormit “beneficiam” de sacii lui Lenti de vara. In seara aceea am dormit imbracati in geaca si pantaloni grosi ca sa putem atipi macar un pic.
Cand a inceput sa se lase seara, am inceput sa ne invartim in jurul cabanei, in cautarea unui loc in care sa facem focul. Cabanierul ne spune ca in mod normal nu avem voie, dar deoarece zapada are mai mult de un metru, nu are ce se intampla asa ca ne da o lopata. In spatele cabanei la vreo 50 de metrii, Lenti gaseste locul ideal de foc si se apuca sa sape. A facut o gaura de un metru patrat si adanca de un metru apoi a inceput sa puna lemne. Bineinteles ca lemnele erau craci uscate din copacii din jur. Cu ocazia asta reusim sa facem si un bine, deoarece am curatat de uscaciuni totul in jur. Am aprins focul – de fapt Lenti a aprins focul pentru ca era singurul care a iubit tiganca :) – si am inceput sa ne gandim cu ce naiba sa inlocuim gratarul.
Tot Lenti vine cu o idee deosebita: taiem cutiile de bere la capete, le desfasuram si le asezam peste foc. Pastrama s-a facut exemplar in aceste recipiente, care se gaseau in mod natural :) in cantitati suficiente in jurul nostru.
Deoarece se lasase frig, ne-am retras cu totii in sala de mese a cabanei ca sa mancam. Am scos din rucsac o sticla de vin bun (un alt motiv sa ii fac pe toti sa se tavaleasca de ras, pentru ca am carat greutatea aia imensa cu mine) si am mancat pe cinste.
Ne-am culcat repede pentru ca a doua zi aveam doua varfuri de facut.
Dimineata m-a trezit Lenti sa vad vulpea care venea in fiecare dimineata langa cabana deoarece stia ca o sa primeasca de mancare. Ne-am incaltat si ne-am repezit sa ii tragem poze in bot (care era pe deasupra si ranit :) ), apoi am mancat repede si am luat-o la deal.
Avantajul ca zapada depasea un metru a fost ca am putut merge in linie dreapta si nu dupa poteca obisnuita scurtand mult din traseu. Intr-o ora am ajuns in locul unde incepea urcusul spre creasta si ne-am pus coltarii, pentru ca zapada era beton. Primul a urcat Florin care spre uimirea mea a ajuns foarte repede sus, desi panta era foarte inclinata. Urmatorul am fost eu, apoi Alina, Toni si ultimul Lenti. Am urcat mai mult de jumatate fara nici un fel de problema, dar acolo dintr-o data am simtit pur si simplu ca nu mai pot sa continui. Pur si simplu parca ceva imi spunea ca nu trebuie sa mai fac nici un pas. Nu stiu daca a fost frica sau ce altceva, dar m-am intors, am luat-o pe Alina si am inceput sa coboram.
Bineinteles ca toata lumea imi explica ca mai este foarte putin si ajungem sus si ca privelistea este superba, dar chiar nu mai puteam sa fac nici un pas. Culmea este ca din punct de vedere fizica ma simteam bine si mai aveam mult pana la capatul puterilor. Nici acum nu pot sa imi explic sentimentul respectiv si marele noroc este ca nici nu l-am mai avut de atunci.
Trebuie sa mentionez aici ca nu mi-a fost frica cu adevarat nici macar o singura data cand am fost cu Lenti pe munte. Eram sigur ca nu are ce sa mi se intample si indiferent de situatie Lenti nu ar fi riscat nimic.
Desi Alina mi-a tinut o teorie groaznica pana am ajuns la masina, adica mai mult de doua ore, cred ca am procedat corect. Si acum as proceda exact la fel.
Lenti, Toni si Florin au continuat si au facut tot traseul.
Noi ne-am intors la cabana si acolo am hotarat sa mergem la masina si apoi direct acasa. Alina nici nu vorbea cu mine pentru ca m-am intors din drum. Cu Lenti am vorbit la telefon, dupa mii de incercari deoarece nu aveam semnal in zona, si i-am spus ce facem.
Cand am ajuns la masina, m-a sunat Lenti si mi-a spus ca se vor cobora si ei la masini, dar ca vor ramane la cabana de la care am cumparat tuica pana a doua zi, pentru ca nu mai aveau cum sa ajunga in timp util sa prinda lumina.
Noi am mancat ceva rapid si ne-am intors. Ne-am intors pe unde am venit, adica am ocolit prin Sibiu. Deoarece nu ne grabeam, ne-am oprit peste tot si am facut poze.
Chiar daca tura nu a fost chiar asa de reusita, plimbarea per total a fost una de vis. Am apucat sa fac poze atat la munte cat si in oras si am ajuns destul de repede si acasa.
Si aceasta iesire mi-a reintarit increderea in cat de mare este influienta subconstientului asupra noastra, mai ales in situatii solicitante.
Nu stiu ce m-a facut sa ma intorc din drum, dar nu regret ca am facut-o. Cred ca uneori trebuie sa facem si asta. In mod cert trebuie sa dam totul sa obtinem ce ne propunem, dar in mod sigur nu trebuie sa dam orice...
Adrian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu