Cum a început totul? „Ce parere ai de o plimbărică de maximum două ore pe munte?” Asta ar fi trebuit să mă sperie, mai ales ca era spusă de Lenţi...
Dar am uitat să mă prezint. Cine sunt eu? Un „funcţionar” în adevăratul sens al cuvântului. Adica lucrez la un birou timp de 8-9 ore pe zi. Cel mai mare efort pe care îl fac este raspunsul intensiv la e-mail.
Ok. Astea sunt datele problemei. Aşa am ajuns ca de Paşte sa ma prezint fericit în adidaşi şi în blugi, însoţit de soţia mea, la poartă la Lenţi. „Unde mergem? – Pe Ceahlau”...Nice...
Atunci nu îmi dădeam seama ce inseamnă asta şi mai ales cum avea să schimbe asta multe lucruri comode şi călduţe pe care le consideram absolut normale.
Să revenim...fericit în continuare, am condus câteva ore bune pana in Bicaz. Am înfruntat câmpurile de gropi din Miercurea Ciuc, am trecut prin Cheile Bicazului...ce mai... o super aventură.
Iată-ne la intrarea in rezervatie. Aici încep să apara surprizele: mă trezesc cu un rucsac în spate. Spre ruşinea mea trebuie să recunosc că avea mult sub 10% din cele cele 100 kg pe care le deplasam în mod curent. Din acest motiv nu m-am speriat prea tare, mai ales ca o plimbarică de câteva ore nu a omorât pe nimeni.
Prima observaţie pe care am facut-o era ca nu se grabea nimeni. Toţi îşi intrau în ritmul lor (asta aveam să o aflu mai târziu). După prima jumătate de oră, deja limba mea se apropia ameninţător de pamânt. Trebuie sa recunosc că mă aşteptam. Mai ales ca muşchii pe care îi solicitasem până atunci intensiv fuseseră doar cei ai degetelor... În acel moment unui „coleg de suferinţă” i-a scăpat păsărica: mai aveam maximum 4 ore pâna sus....STOPPPPPP Cum adică 4 ore..LENŢIIIIIIIII.
Ca să scurtez (sincer nu stiu dacă vreau să îmi amintesc totul :) ) în aproximativ 6 ore am ajuns la cabana Dochia sub vârful Toaca. Fiecare pas mi se parea o tortură inimaginabila, rucsacul avea cateva tone şi capul mă durea îngrozitor....şi am uitat sa vă povestesc despre zăpadă. Da. Era zăpadă şi bineînţeles eu eram ud până la piele...
Să nu uit. Trebuie să îi mulţumesc lui Lenţi care nu m-a lasat sa mor pe acolo şi care tot îmi repeta ca pot să o fac..(probabil se simţea vinovat că m-a luat cu el).
În prima zi mi-a fost greu să mă duc la baie, sa ies din cabană, sa fac orice implica mişcatul picioarelor.
A doua zi am reuşit să ies afara. Ploase toată noaptea şi ceaţa se ridica încet. Ce am văzut atunci mi-a rămas întipărit mult timp în minte. M-am simţit un învingator. Bine un învingator pe care îl dureau picioarele de moarte, dar un învingător.
Atunci am realizat câteva lucruri: drumul a fost groznic de greu, dar daca nu ar fi fost aşa probabil ar fi fost foarte aglomerat acolo. Manelele ar fi urlat la maxim şi cea mai ieftină bere nu ar costa 5RON. Cel mai important lucru este ca nu oricine poate ajunge acolo. Trebuie în primul rând să ai o ambiţie ieşită din comun şi o condiţie fizică cel puţin bună, lucruri pe care probabil 80% din români nu le au.
Din păcate încă preferăm lucrurile obţinute usor, chiar dacă nu sunt cele mai bune. Preferam sa ne plângem de milă în loc sa ne spunem: POT ŞI EU!
La final, trebuie sa vă spun că trebuie sa aveti grijă. Nu vă aventuraţi fară cineva care chiar ştie traseul şi fără să aveţi echipament corespunzător.
O sa vă mai povestesc şi altele :)
Adrian
Dar am uitat să mă prezint. Cine sunt eu? Un „funcţionar” în adevăratul sens al cuvântului. Adica lucrez la un birou timp de 8-9 ore pe zi. Cel mai mare efort pe care îl fac este raspunsul intensiv la e-mail.
Ok. Astea sunt datele problemei. Aşa am ajuns ca de Paşte sa ma prezint fericit în adidaşi şi în blugi, însoţit de soţia mea, la poartă la Lenţi. „Unde mergem? – Pe Ceahlau”...Nice...
Atunci nu îmi dădeam seama ce inseamnă asta şi mai ales cum avea să schimbe asta multe lucruri comode şi călduţe pe care le consideram absolut normale.
Să revenim...fericit în continuare, am condus câteva ore bune pana in Bicaz. Am înfruntat câmpurile de gropi din Miercurea Ciuc, am trecut prin Cheile Bicazului...ce mai... o super aventură.
Iată-ne la intrarea in rezervatie. Aici încep să apara surprizele: mă trezesc cu un rucsac în spate. Spre ruşinea mea trebuie să recunosc că avea mult sub 10% din cele cele 100 kg pe care le deplasam în mod curent. Din acest motiv nu m-am speriat prea tare, mai ales ca o plimbarică de câteva ore nu a omorât pe nimeni.
Prima observaţie pe care am facut-o era ca nu se grabea nimeni. Toţi îşi intrau în ritmul lor (asta aveam să o aflu mai târziu). După prima jumătate de oră, deja limba mea se apropia ameninţător de pamânt. Trebuie sa recunosc că mă aşteptam. Mai ales ca muşchii pe care îi solicitasem până atunci intensiv fuseseră doar cei ai degetelor... În acel moment unui „coleg de suferinţă” i-a scăpat păsărica: mai aveam maximum 4 ore pâna sus....STOPPPPPP Cum adică 4 ore..LENŢIIIIIIIII.
Ca să scurtez (sincer nu stiu dacă vreau să îmi amintesc totul :) ) în aproximativ 6 ore am ajuns la cabana Dochia sub vârful Toaca. Fiecare pas mi se parea o tortură inimaginabila, rucsacul avea cateva tone şi capul mă durea îngrozitor....şi am uitat sa vă povestesc despre zăpadă. Da. Era zăpadă şi bineînţeles eu eram ud până la piele...
Să nu uit. Trebuie să îi mulţumesc lui Lenţi care nu m-a lasat sa mor pe acolo şi care tot îmi repeta ca pot să o fac..(probabil se simţea vinovat că m-a luat cu el).
În prima zi mi-a fost greu să mă duc la baie, sa ies din cabană, sa fac orice implica mişcatul picioarelor.
A doua zi am reuşit să ies afara. Ploase toată noaptea şi ceaţa se ridica încet. Ce am văzut atunci mi-a rămas întipărit mult timp în minte. M-am simţit un învingator. Bine un învingator pe care îl dureau picioarele de moarte, dar un învingător.
Atunci am realizat câteva lucruri: drumul a fost groznic de greu, dar daca nu ar fi fost aşa probabil ar fi fost foarte aglomerat acolo. Manelele ar fi urlat la maxim şi cea mai ieftină bere nu ar costa 5RON. Cel mai important lucru este ca nu oricine poate ajunge acolo. Trebuie în primul rând să ai o ambiţie ieşită din comun şi o condiţie fizică cel puţin bună, lucruri pe care probabil 80% din români nu le au.
Din păcate încă preferăm lucrurile obţinute usor, chiar dacă nu sunt cele mai bune. Preferam sa ne plângem de milă în loc sa ne spunem: POT ŞI EU!
La final, trebuie sa vă spun că trebuie sa aveti grijă. Nu vă aventuraţi fară cineva care chiar ştie traseul şi fără să aveţi echipament corespunzător.
O sa vă mai povestesc şi altele :)
Adrian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu