A mai trecut o saptamana. Maine este sambata, dar nu avem timp sa ne odihnim. Astazi plecam la Muntele Rosu ca maine de dimineata la prima ora sa urcam pe Ciucas.
Traseul este Cabana Muntele Rosu – Cabana Ciucas – Varful Ciucas – Cabana Ciucas – Culmea Gropsoarelor – Cabana Muntele Rosu.
Oricum incercam sa facem si o repetitie pentru ziua lui Lenti care va fi peste aproape doua luni.
Nu mai are rost sa va spun deja povestea binecunoscuta care include cuvintele: plimbarica, maximum 2 ore, etc.
Este deja noapte cand ajungem la Ploiesti. Lenti trece prin Baicoi sa il ridice pe Bogdan (zis Laser – de ce? E o poveste lunga :) ) Eu ridic doi prieteni din Ploiesti: Catalin si Corina.
Ne intalnim cu Lenti la intersectia cu drumul care vine dinspre Plopeni si de acolo mergem impreuna. Inspirati de Rammstein incercam sa adaptam viteza la conditiile de drum, desi o baba oprita pe trecere in Valenii de Munte nu apreciaza foarte tare acest lucru. De fapt, daca ma gandesc bine, probabil nici nu ne-a vazut. Pumnul ridicat in aer simboliza in mod cert opozitia ei fata de curentul de aer creat ca din senin.
Ajunsi la Muntele Rosu, ne-am cazat la casutele de lemn desi suntem in Noiembrie si este destul de frig afara. Pretul per persoana este modic si caloriferul electric ne face sa dormim in tricou cu maneca scurta. Imediat ce ne-am cazat, ne incalzim putin cu tuica adusa de Laser. Nu multa ca maine de dimineata o sa avem “2 ore” de tras.
Eu, Alina si Lenti plecam primii, deoarece Lenti stie ca eu nu pot sa merg cu viteza celorlalti. Cand ne punem in miscare abia se lumineaza de ziua. Este destul de racoare, dar atmosfera este placuta. Ne-am echipat cu totii (ca niste profesionisti ca doar aveam parazapezi – mai tineti minte :) ) si cu Lenti inainte ii dam drumul.
Am uitat sa va povestesc ca aseara am gasit langa casuta de lemn un bat de treking. Este adevarat ca este un bat modern care seamana mai mult cu un toiag si are un amortizor care micsoreaza efortul resimtit de incheietura. Asta cel putin in teorie. In practica nu este foarte util pentru ca nu prea poti sa te bazezi foarte tare pe el si bineinteles ca lui Lenti nu ii place.
Singurul avantaj este ca o sa invat sa ma ajut pentru inceput de un singur bat iar cu timpul o sa trec la doua.
Traseul pana la cabana Ciucas este usurel. Se merge prin padure si poteca iti ofera o priveliste absolut extraordinara asupra Tigailor. Tragem rapid cateva poze, dar fara sa ne oprim. Ajungem destul de repede la paraul care traverseaza poteca si ne oprim sa ne tragem sufletul la frumoasa fantanita construita chiar in albia raului.
Dupa 5 minute plecam mai departe. De data asta eu si Alina in fata, deoarece Lenti mai sta putin sa isi faca de cap cu barajele naturale pe care le-a gasit pe rau.
Din pacate urmeaza o panta foarte interesanta care reuseste sa scoata sufletul din mine. Pe la jumatatea ei deja simt ca imi sare inima din piept, dar noroc ca suntem prinsi din urma de Toni si de ceilalti asa ca atentia imi este distrasa de la efort.
Acum intram in formatia cu care sunt obisnuit: Lenti o ia in fata impreuna cu Alina, care la cele 45 de Kg urca aproape fara efort, in spatele lor sunt Laser, Catalin si Corina, apoi Toni si cu mine.
Toni, ca de obicei, imi povesteste tot ce ii trece prin cap ca sa ma faca sa uit de panta care continua fara sa se indulceasca nici macar putin, numai ca pe mine ma intereseaza doar daca mai e mult pana la cabana. Saraca imi spune o poveste frumoasa cu “5 minute pana la prima curba, dupa care mai urcam 15 minute, iesim intr-un luminis si de acolo dupa un ultim efort ajungem la cabana”.
Aceste lucruri m-au ajutat mai tarziu sa imi dau seama ca totul este numai in capul meu. Greutatea unui traseu este de cele mai multe ori numai psihica si daca reusesti sa treci peste acest lucru, vei face lucruri pe care nu credeai ca le poti face vreodata. Bineinteles ca exista un fel in care trebuie sa mergi, echipamentul care sa te ajute, dar 95% din treaba trebuie sa o faci tu. Aproximez ca 20% reprezinta efort fizic si restul de 80% reprezinta efort psihic.
Daca reusesti sa te convingi ca poti sa faci asta, vei reusi sa faci mai mult si in viata de zi cu zi, pentru ca intalnim mereu situatii pe care le consideram ca fiind foarte greu de trecut, dar in mod real barierele sunt doar in capul nostru.
Am ajuns la cabana Ciucas dupa un timp care mi s-a parut o vesnicie. Vremea este superba si desi inca este zapada poti sa stai in tricou cu maneca scurta.
Cabana este parasita de ceva timp, dar inca se tine bine. Mare pacat ca datorita traseului usor, aici urca diversi indivizi care isi lasa urmele peste tot. In fata cabanei este un munte de cioburi de la sticlele sparte si peste tot vezi lazi de plastic. La fel si in cabana.
Am facut un popas mai mare langa cabana si am mancat pe saturate. Am avut suficient timp sa intind trepiedul si sa fac cateva poze interesante.
Dupa 30 de minute plecam mai departe. Unul din motivele pentru care Lenti a ales acest traseu este pentru ca vrea sa ma invete sa merg in coltari, dar cel putin pana acum zapada nu a fost potrivita pentru asa ceva.
Mergem mai departe fara probleme deosebite, chiar si eu coplesit de frumusetea peisajului din jurul meu nu ma mai plang de picioare. Catalin si Corina au ceva probleme pentru ca ei nu au parazapezi si zapada este moale. Noroc ca au sosete de schimb.
Putin mai sus de cabana, muntele ni se arata in adevarata lui splendoare. Stancile stau aliniate ca si cum cineva s-ar fi jucat cu ele. Intemperiile si vantul le-a modelat in forme foarte interesante asa cum mai vezi in putine locuri.
Babele la Sfat sunt unele din cele mai expresive sculpturi naturale dupa Sfinx.
De pe varf se vede foarte departe. Bucegii se inalta maiestosi in stanga noastra. Cu ajutorul zoom-ului de la camera reusim sa identificam Costila si Omu.
Desi varful nu atinge 2000m, senzatia este coplesitoare: esti deasupra tuturor.
Lenti miscat de soarele superb se hotaraste sa faca nudism si intr-o secunda ramane gol pusca. Fetele se intorc toate in partea opusa instantaneu ca la o comanda.
Bineinteles ca ne amuzam copios de subiect, mai ales ca cele cateva grade peste zero nu lasau mare lucru de vazut din “ratusca” lui Lenti.
Deja ne intinsesem destul asa ca o luam la vale. Ca de obicei nu ne intoarcem pe unde am venit. In afara de traseul pe care am urcat, mai exista un traseu care ocoleste prin dreapta Tigaile – prin Saua Tigailor, asa ca o sa coboram pe acolo.
Daca zapada nu ar fi moale as putea spune ca este chiar usor, dar la fiecare 2 pasi ma afund pana la genunchi asa ca este un chin sa inaintez. Pentru Catalin si Corina este mult mai greu. Pe langa greutatile pe care le am eu ei sunt si uzi fleasca pentru ca zapada le intra in bocanci.
Lenti observa preocupat cum un bulgare creat din greseala se duce la vale si lasa niste urme interesante pe zapada. Se apuca sa faca unul si ii da drumul. Bineinteles acelasi efect! :)
In urmatoarele 2 minute toti faceam bulgari si le dadeam drumul la vale. Ne-am distrat copios.
Cativa metri mai jos gasim arbusti de afine care inca mai au fructele in ei. Cand o sa mai venim toamna, o sa vedem ca majoritatea versantilor sunt acoperiti de afine. Locuitorii acestor zone se ocupa sa le recolteze asa cum facem noi cu graul de exemplu.
Desi afinele pe care le gasim sunt stafidite, sunt foarte bune la gust, asa ca mancam cate gasim.
Este foarte clar de ce este o zona frecventata de ursi!
Mergem mai departe si cand intr-un final urc ultima panta, in departare se vede cabana. Sunt foarte fericit deoarece cred ca chinul meu s-a sfarsit. Coboratul de la cabana ar trebui sa fie mai mult decat lejer.
Cu 200 m inainte sa ajungem la cabana, Lenti face stanga. Incep sa ma agit si cu ceea ce credeam ca sunt ultimele puteri il prind din urma si il intreb disperat unde mergem...
“Ocolim putin. Doar nu o sa ne intoarcem pe unde am urcat! :)”.
Ocolim putin??? Nu asta ne-a fost intelegerea. Dupa ce ca ai zic ca mergem 2 ore si deja am mers ceva mai mult de 6....??
Imi arata o coama care nu se afla prea departe si incearca sa ma linisteasca spunandu-mi ca pe acolo o sa ajungem mai usor si mai repede la Muntele Rosu.
Bineinteles ca nu il cred, dar nu am ce sa fac. Oricum in cativa metri ne oprim sa mancam, deoarece nu mai avem unde sa poposim mai departe. O masa buna completata de o conserva de peste care nu stiu de unde a aparut, ma face sa ma simt mai bine..mai, mai sa il cred pe Lenti ca ajungem repede inapoi.
Intalnim doi calatori care veneau pe traseul pe care urmam noi sa il parcurgem si care vroiau sa urce pa varf. O sa ne mai intalnim cu ei peste cateva luni bune in Piatra Craiului.
Uimitor cat de mica este lumea.
Traseul merge o portiune prin padure si este usurel, dar din pacate nu dureaza mult si incepem din nou sa urcam.
In spate incepe sa se innoreze. Varful incepe sa nu se mai vada de nori, dar deocamdata la noi este soare si cald.
Abia mai reusesc sa pun un picior inaintea altuia si ma opresc dupa fiecare pas.
Toni nu mai reuseste sa ma convinga sa urc, mai ales ca as face orice sa pot sa ma opresc pentru cateva minute.
Lenti se prinde ca e groasa si ca elefantul nu prea mai poate/vrea sa mearga mai departe.
Vine langa mine si ma pune sa merg dupa el, pe “scurtatura”. Sincer, nu stiu daca a facut-o intentionat sau nu, dar din dorinta lui de a scurta, a luat-o de-a dreptul spre creasta.
Fiecare pas pe care il faceam era ingrozitor, mai ales ca datorita arbustilor ma afundam pana la genunchi la fiecare pas.
Cand ne opream cadeam pur si simplu pe spate. Nici macar nu mai ma oboseam sa dau jos sacul.
Traseul este Cabana Muntele Rosu – Cabana Ciucas – Varful Ciucas – Cabana Ciucas – Culmea Gropsoarelor – Cabana Muntele Rosu.
Oricum incercam sa facem si o repetitie pentru ziua lui Lenti care va fi peste aproape doua luni.
Nu mai are rost sa va spun deja povestea binecunoscuta care include cuvintele: plimbarica, maximum 2 ore, etc.
Este deja noapte cand ajungem la Ploiesti. Lenti trece prin Baicoi sa il ridice pe Bogdan (zis Laser – de ce? E o poveste lunga :) ) Eu ridic doi prieteni din Ploiesti: Catalin si Corina.
Ne intalnim cu Lenti la intersectia cu drumul care vine dinspre Plopeni si de acolo mergem impreuna. Inspirati de Rammstein incercam sa adaptam viteza la conditiile de drum, desi o baba oprita pe trecere in Valenii de Munte nu apreciaza foarte tare acest lucru. De fapt, daca ma gandesc bine, probabil nici nu ne-a vazut. Pumnul ridicat in aer simboliza in mod cert opozitia ei fata de curentul de aer creat ca din senin.
Ajunsi la Muntele Rosu, ne-am cazat la casutele de lemn desi suntem in Noiembrie si este destul de frig afara. Pretul per persoana este modic si caloriferul electric ne face sa dormim in tricou cu maneca scurta. Imediat ce ne-am cazat, ne incalzim putin cu tuica adusa de Laser. Nu multa ca maine de dimineata o sa avem “2 ore” de tras.
Eu, Alina si Lenti plecam primii, deoarece Lenti stie ca eu nu pot sa merg cu viteza celorlalti. Cand ne punem in miscare abia se lumineaza de ziua. Este destul de racoare, dar atmosfera este placuta. Ne-am echipat cu totii (ca niste profesionisti ca doar aveam parazapezi – mai tineti minte :) ) si cu Lenti inainte ii dam drumul.
Am uitat sa va povestesc ca aseara am gasit langa casuta de lemn un bat de treking. Este adevarat ca este un bat modern care seamana mai mult cu un toiag si are un amortizor care micsoreaza efortul resimtit de incheietura. Asta cel putin in teorie. In practica nu este foarte util pentru ca nu prea poti sa te bazezi foarte tare pe el si bineinteles ca lui Lenti nu ii place.
Singurul avantaj este ca o sa invat sa ma ajut pentru inceput de un singur bat iar cu timpul o sa trec la doua.
Traseul pana la cabana Ciucas este usurel. Se merge prin padure si poteca iti ofera o priveliste absolut extraordinara asupra Tigailor. Tragem rapid cateva poze, dar fara sa ne oprim. Ajungem destul de repede la paraul care traverseaza poteca si ne oprim sa ne tragem sufletul la frumoasa fantanita construita chiar in albia raului.
Dupa 5 minute plecam mai departe. De data asta eu si Alina in fata, deoarece Lenti mai sta putin sa isi faca de cap cu barajele naturale pe care le-a gasit pe rau.
Din pacate urmeaza o panta foarte interesanta care reuseste sa scoata sufletul din mine. Pe la jumatatea ei deja simt ca imi sare inima din piept, dar noroc ca suntem prinsi din urma de Toni si de ceilalti asa ca atentia imi este distrasa de la efort.
Acum intram in formatia cu care sunt obisnuit: Lenti o ia in fata impreuna cu Alina, care la cele 45 de Kg urca aproape fara efort, in spatele lor sunt Laser, Catalin si Corina, apoi Toni si cu mine.
Toni, ca de obicei, imi povesteste tot ce ii trece prin cap ca sa ma faca sa uit de panta care continua fara sa se indulceasca nici macar putin, numai ca pe mine ma intereseaza doar daca mai e mult pana la cabana. Saraca imi spune o poveste frumoasa cu “5 minute pana la prima curba, dupa care mai urcam 15 minute, iesim intr-un luminis si de acolo dupa un ultim efort ajungem la cabana”.
Aceste lucruri m-au ajutat mai tarziu sa imi dau seama ca totul este numai in capul meu. Greutatea unui traseu este de cele mai multe ori numai psihica si daca reusesti sa treci peste acest lucru, vei face lucruri pe care nu credeai ca le poti face vreodata. Bineinteles ca exista un fel in care trebuie sa mergi, echipamentul care sa te ajute, dar 95% din treaba trebuie sa o faci tu. Aproximez ca 20% reprezinta efort fizic si restul de 80% reprezinta efort psihic.
Daca reusesti sa te convingi ca poti sa faci asta, vei reusi sa faci mai mult si in viata de zi cu zi, pentru ca intalnim mereu situatii pe care le consideram ca fiind foarte greu de trecut, dar in mod real barierele sunt doar in capul nostru.
Am ajuns la cabana Ciucas dupa un timp care mi s-a parut o vesnicie. Vremea este superba si desi inca este zapada poti sa stai in tricou cu maneca scurta.
Cabana este parasita de ceva timp, dar inca se tine bine. Mare pacat ca datorita traseului usor, aici urca diversi indivizi care isi lasa urmele peste tot. In fata cabanei este un munte de cioburi de la sticlele sparte si peste tot vezi lazi de plastic. La fel si in cabana.
Am facut un popas mai mare langa cabana si am mancat pe saturate. Am avut suficient timp sa intind trepiedul si sa fac cateva poze interesante.
Dupa 30 de minute plecam mai departe. Unul din motivele pentru care Lenti a ales acest traseu este pentru ca vrea sa ma invete sa merg in coltari, dar cel putin pana acum zapada nu a fost potrivita pentru asa ceva.
Mergem mai departe fara probleme deosebite, chiar si eu coplesit de frumusetea peisajului din jurul meu nu ma mai plang de picioare. Catalin si Corina au ceva probleme pentru ca ei nu au parazapezi si zapada este moale. Noroc ca au sosete de schimb.
Putin mai sus de cabana, muntele ni se arata in adevarata lui splendoare. Stancile stau aliniate ca si cum cineva s-ar fi jucat cu ele. Intemperiile si vantul le-a modelat in forme foarte interesante asa cum mai vezi in putine locuri.
Babele la Sfat sunt unele din cele mai expresive sculpturi naturale dupa Sfinx.
De pe varf se vede foarte departe. Bucegii se inalta maiestosi in stanga noastra. Cu ajutorul zoom-ului de la camera reusim sa identificam Costila si Omu.
Desi varful nu atinge 2000m, senzatia este coplesitoare: esti deasupra tuturor.
Lenti miscat de soarele superb se hotaraste sa faca nudism si intr-o secunda ramane gol pusca. Fetele se intorc toate in partea opusa instantaneu ca la o comanda.
Bineinteles ca ne amuzam copios de subiect, mai ales ca cele cateva grade peste zero nu lasau mare lucru de vazut din “ratusca” lui Lenti.
Deja ne intinsesem destul asa ca o luam la vale. Ca de obicei nu ne intoarcem pe unde am venit. In afara de traseul pe care am urcat, mai exista un traseu care ocoleste prin dreapta Tigaile – prin Saua Tigailor, asa ca o sa coboram pe acolo.
Daca zapada nu ar fi moale as putea spune ca este chiar usor, dar la fiecare 2 pasi ma afund pana la genunchi asa ca este un chin sa inaintez. Pentru Catalin si Corina este mult mai greu. Pe langa greutatile pe care le am eu ei sunt si uzi fleasca pentru ca zapada le intra in bocanci.
Lenti observa preocupat cum un bulgare creat din greseala se duce la vale si lasa niste urme interesante pe zapada. Se apuca sa faca unul si ii da drumul. Bineinteles acelasi efect! :)
In urmatoarele 2 minute toti faceam bulgari si le dadeam drumul la vale. Ne-am distrat copios.
Cativa metri mai jos gasim arbusti de afine care inca mai au fructele in ei. Cand o sa mai venim toamna, o sa vedem ca majoritatea versantilor sunt acoperiti de afine. Locuitorii acestor zone se ocupa sa le recolteze asa cum facem noi cu graul de exemplu.
Desi afinele pe care le gasim sunt stafidite, sunt foarte bune la gust, asa ca mancam cate gasim.
Este foarte clar de ce este o zona frecventata de ursi!
Mergem mai departe si cand intr-un final urc ultima panta, in departare se vede cabana. Sunt foarte fericit deoarece cred ca chinul meu s-a sfarsit. Coboratul de la cabana ar trebui sa fie mai mult decat lejer.
Cu 200 m inainte sa ajungem la cabana, Lenti face stanga. Incep sa ma agit si cu ceea ce credeam ca sunt ultimele puteri il prind din urma si il intreb disperat unde mergem...
“Ocolim putin. Doar nu o sa ne intoarcem pe unde am urcat! :)”.
Ocolim putin??? Nu asta ne-a fost intelegerea. Dupa ce ca ai zic ca mergem 2 ore si deja am mers ceva mai mult de 6....??
Imi arata o coama care nu se afla prea departe si incearca sa ma linisteasca spunandu-mi ca pe acolo o sa ajungem mai usor si mai repede la Muntele Rosu.
Bineinteles ca nu il cred, dar nu am ce sa fac. Oricum in cativa metri ne oprim sa mancam, deoarece nu mai avem unde sa poposim mai departe. O masa buna completata de o conserva de peste care nu stiu de unde a aparut, ma face sa ma simt mai bine..mai, mai sa il cred pe Lenti ca ajungem repede inapoi.
Intalnim doi calatori care veneau pe traseul pe care urmam noi sa il parcurgem si care vroiau sa urce pa varf. O sa ne mai intalnim cu ei peste cateva luni bune in Piatra Craiului.
Uimitor cat de mica este lumea.
Traseul merge o portiune prin padure si este usurel, dar din pacate nu dureaza mult si incepem din nou sa urcam.
In spate incepe sa se innoreze. Varful incepe sa nu se mai vada de nori, dar deocamdata la noi este soare si cald.
Abia mai reusesc sa pun un picior inaintea altuia si ma opresc dupa fiecare pas.
Toni nu mai reuseste sa ma convinga sa urc, mai ales ca as face orice sa pot sa ma opresc pentru cateva minute.
Lenti se prinde ca e groasa si ca elefantul nu prea mai poate/vrea sa mearga mai departe.
Vine langa mine si ma pune sa merg dupa el, pe “scurtatura”. Sincer, nu stiu daca a facut-o intentionat sau nu, dar din dorinta lui de a scurta, a luat-o de-a dreptul spre creasta.
Fiecare pas pe care il faceam era ingrozitor, mai ales ca datorita arbustilor ma afundam pana la genunchi la fiecare pas.
Cand ne opream cadeam pur si simplu pe spate. Nici macar nu mai ma oboseam sa dau jos sacul.
Lenti ca sa ma incurajeze imi arata pe unde am fost:
"Uite acolo sus ai fost tu azi si apoi am mers in ocol pe campurile alea.
Acolo asa departe ??!!! Toata asta am mers eu azi ???!! Esti prost !!!!"
Intr-un final apoteotic am ajuns in creasta. Aici a trebuit sa ne imbracam, deoarece vantul batea foarte tare. Deja se innorase si la noi si se lasase frigul.
Imi era absolut imposibil sa mai merg mai departe, dar Lenti nu se lasa pagubas si imi spune sa fiu foarte atent la ritmul in care merge el si sa fac si eu la fel.
Uimitor, am reusit sa parcurg o distanta impresionanta inainte sa vreau sa opresc din nou. Atunci am realizat cat de important este sa mergi constant si intr-un anumit ritm fara sa consumi energie aiurea.
Deja trecusem dincolo de durerea de picioare si mergeam pur si simplu din reflex. Ceilalti abia se mai vedeau in departare. Oricum ei or sa ajunga cu ora inaintea noastra la cabana.
Incredibil, pastrand ritmul si fiind foarte atent la asta am reusit sa gasesc suficienta energie sa mai merg aproximativ o ora. Deja soarele se vede cum apune prin stratul gros de nori si incepe sa se lase intunericul. Partea buna este ca in 30 de minute pana si eu o sa ajung la cabana.
Lenti se trezeste ca trebuie sa adunam lemne pentru gratar si sincer la inceput cred ca glumeste.
Bineinteles ca am luat un betior in mana si i-am spus ca eu atat pot sa duc si am plecat mai departe tarandu-l dupa mine.
Cu greu reusesc sa mai fac o poza apusului care era absolut magnific.
Am ajuns!!!
Bineinteles ca toata lumea rade de mine. Am facut traseul in 12 ore!
Abia reusesc sa ma schimb si sa ies afara sa vad cum fac baietii gratarul. Mai beau si o bere si este suficient!! Sunt gata de culcare.
Lenti este miscat de faptul ca o sa implineasca 30 de ani...”Ba esti prost....eu fac 30 de ani”.
Cu laitmotivul asta in cap, ma culc si dorm neintors.
Maine de dimineata plecam acasa. Bineinteles daca o sa pot sa conduc....
Acolo asa departe ??!!! Toata asta am mers eu azi ???!! Esti prost !!!!"
Intr-un final apoteotic am ajuns in creasta. Aici a trebuit sa ne imbracam, deoarece vantul batea foarte tare. Deja se innorase si la noi si se lasase frigul.
Imi era absolut imposibil sa mai merg mai departe, dar Lenti nu se lasa pagubas si imi spune sa fiu foarte atent la ritmul in care merge el si sa fac si eu la fel.
Uimitor, am reusit sa parcurg o distanta impresionanta inainte sa vreau sa opresc din nou. Atunci am realizat cat de important este sa mergi constant si intr-un anumit ritm fara sa consumi energie aiurea.
Deja trecusem dincolo de durerea de picioare si mergeam pur si simplu din reflex. Ceilalti abia se mai vedeau in departare. Oricum ei or sa ajunga cu ora inaintea noastra la cabana.
Incredibil, pastrand ritmul si fiind foarte atent la asta am reusit sa gasesc suficienta energie sa mai merg aproximativ o ora. Deja soarele se vede cum apune prin stratul gros de nori si incepe sa se lase intunericul. Partea buna este ca in 30 de minute pana si eu o sa ajung la cabana.
Lenti se trezeste ca trebuie sa adunam lemne pentru gratar si sincer la inceput cred ca glumeste.
Bineinteles ca am luat un betior in mana si i-am spus ca eu atat pot sa duc si am plecat mai departe tarandu-l dupa mine.
Cu greu reusesc sa mai fac o poza apusului care era absolut magnific.
Am ajuns!!!
Bineinteles ca toata lumea rade de mine. Am facut traseul in 12 ore!
Abia reusesc sa ma schimb si sa ies afara sa vad cum fac baietii gratarul. Mai beau si o bere si este suficient!! Sunt gata de culcare.
Lenti este miscat de faptul ca o sa implineasca 30 de ani...”Ba esti prost....eu fac 30 de ani”.
Cu laitmotivul asta in cap, ma culc si dorm neintors.
Maine de dimineata plecam acasa. Bineinteles daca o sa pot sa conduc....
A doua zi le-am aratat colegilor pe harta pe unde am mers in Ciucas...
"Am mers pe toata harta...in puii mei...2 ore"......
Cred ca acest traseu a fost hotarator. Faptul ca nu am renuntat si ca dupa 10 ore de mers am gasit suficienta energie sa merg mai departe, m-a facut sa ma gandesc mult la partea psihologica a acestei activitati. Dar cu adevarat cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost ritmul in care trebuie sa merg. Cum sa fac sa imi conserv energia.
Cred ca acest traseu a fost hotarator. Faptul ca nu am renuntat si ca dupa 10 ore de mers am gasit suficienta energie sa merg mai departe, m-a facut sa ma gandesc mult la partea psihologica a acestei activitati. Dar cu adevarat cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost ritmul in care trebuie sa merg. Cum sa fac sa imi conserv energia.
Adrian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu