Traseul lejer pe care l-am facut in Petrimanu m-a facut sa incep sa am incredere in puterile mele si sa imi doresc sa mai merg la munte.
Lenti foarte bucuros promite ca de revelion ne duce la Omu, un lucru nu tocmai usor pe zapada.
Am fost si ne-am cumparat bocanci si parazapezi. Cred ca acest eveniment in sine reprezinta un intreg capitol, dar o sa vi-l povestesc alta data. Nu ne-am luat inca rucsac, dar ni-l imprumuta fratele Alinei.
Dupa cum spuneam de revelion am vrea sa urcam la Omu, dar ca sa facem asta trebuie sa exersam putin pana atunci.
Urmatorul traseu (de data asta in adevaratul sens al cuvantului) este in Piatra Mare:
Timisul de Jos (Dambul Morii) – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare – Varful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Poteca Tiganilor – Dambul Morii.
Traseul este unul considerat foarte usor si ar trebui sa il facem lejer intr-o zi. Spun ar trebui pentru ca o sa vedeti ce a urmat :)
Plecam din Bucuresti cu ambele masini, pentru ca eram 5 si nu am fi reusit sa inghesuim toti sacii intr-o singura masina. De data asta ne-a insotit varul lui Lenti – Bambicu (o sa il numim Varu’ de acum :) ).
Am ajuns aproape de ora 09 la Dambul Morii, ne-am echipat si am plecat mai departe. O sa sar peste partea stanjenitoare a acestei povesti: era pentru prima data cand a trebuit sa ne punem parazapezile si ne-am chinuit putin.
Eram foarte fericit pentru ca de departe paream niste profesionisti, doar aveam parazapezi :).
Prima parte a traseului pana ajungi in canion este foarte usoara, asa ca timpul a trecut repede. Am povestit o groaza de lucruri si am admirat privelistea pentru ca tocmai cazuse prima zapada.
Am uitat sa va povestesc: Lenti are o atractie fata de apa. Nu poate sa treaca pe langa un sipot, rau sau orice alt fir de apa fara sa sape canale, sa darame barajele de frunze sau pamant care s-au format in timp, etc. Asa a capatat porecla de “Domnul Castor”. Pur si simplu nu puteai sa il dezlipesti de apa cateva minute pana nu isi facea damblaua.
La intrarea in canion am primit indicatii pretioase: urcam fiecare pe rand, urmatorul incepe sa urce abia dupa ce primul a ajuns deja sus. Deoarece canionul este destul de adanc soarele nu prea patrunde in el si se formeaza foarte repede gheata pe scari. Desi se numeste canionul 7 scari, in realitate sunt ceva mai multe. 9 daca tin bine minte.
Am urcat prima scara fara probleme, la fel si a doua, dar a treia si cea mai mare era inghetata bocna. Prima a fost Toni. A ajuns sus fara probleme desi destul de incet. Toni este foarte precauta la fiecare pas atunci cand nu se simte in perfecta siguranta. Din acest punct de vedere este omul pe care il admir foarte mult. Am invatat de la ea sa am grija unde calc si sa nu bravez aiurea chiar daca pare usor. Urmatoarea a fost Alina. A urcat pana la jumatatea scarii fara probleme (noroc cu manusile imprumutate de Toni), dar acolo siretul de la parazapada din dreapta s-a udat si cand a atins scara a inghetat instantaneu. Dintr-o prostie era blocata la aproape 7m de pamant. Lenti si-a aruncat repede sacul si a urcat la ea. Stia ca Alina se sperie foarte repede si ca nu trebuie sa o lase sa se gandeasca prea mult. A eliberat-o si am mers mai departe fara nici o alta problema.
Canionul este absolut impresionant, dar ar fi foarte bine sa nu fiti claustrofobi. Peretii iti dau impresia ca se inalta pana la cer si soarele abia reuseste sa arunce cateva raze anemice atunci cand este in cel mai inalt punct. Din acest motiv este foarte greu sa faci poze fara trepied. Din pacate camera pe care o aveam atunci nu avea stabilizare de imagine si din cauza lipsei de lumina nu au iesit pozele. In schimb Lenti isi proba noua achizitie o Canon Powershot A700 care tocmai aparuse. Si-a cumparat-o cu putin inainte sa plece in Africa. O sa pun link-ul de la pagina lui cu poze in dreapta.
Scandurile care formeaza podeaua pasarelelor care fac legatura intre scari sunt in parte rupte asa ca mare atentie unde puneti piciorul. Exista un traseu ocolitor, dar in aceasta situatie nu veti mai avea parte de privelistea superba din canion. Trebuie sa recunosc ca la iesirea din canion te simti usurat ca s-au terminat scarile metalice care nu par foarte solide la prima vedere. Sa nu uit: cea mai mare scara are aproape de jumatate o treapta lipsa, ceea ce poate ridica dificultati atunci cand scara este plina de gheata. Trebuie sa aveti grija si daca incercati sa urcati cu un sac de 80l in spate. Scarile sunt foarte stramte.
Dupa ce am trecut de canion am dat de greu. Iarna, daca poteca nu este taiata asa cum trebuie, aceasta portiune poate fi destul de solicitanta, dar trebuie sa recunosc ca atunci nu era cazul.
Cu toate astea am crezut ca o sa imi dau sufletul. Faceam cativa pasi dupa care ma opream, iar mai mergea cativa pasi si iar ma opream. Lenti o luase inainte cu Varu si cu Alina. Noroc cu Toni care m-a prins din urma si care s-a prins ca mi se incurca limba intre picioare si imi era greu sa merg.
“Hai sa facem 10 pasi apoi sa ne tragem sufletul, vrei?”
Am acceptat nu cu foarte mare tragere de inima si am inceput. Mi-am dat repede seama ca daca ma opresc putin mai devreme faceam doar 8 si asa trisam cu 2 pasi.
Problema mare era ca distanta nu se scurta cu 10 pasi si ca cei 2 pasi pe care ii saream trebuia sa ii fac data viitoare.
Lenti se ia de Toni ca ma invata prostii din astea: “Cand o sa mergi trei zile cu 15kg in rucsac ce o sa mai faci?”. Bineinteles ca l-am acoperit cu beepuri si i-am spus ca asta este motivul pentru care nu intalnesti elefanti pe munte. El statea cu Varu si se odihnea de ceva timp si ne astepta pe noi. Normal ca atunci cand am ajuns langa ei s-au ridicat si au plecat mai departe – erau odihniti deja baietii. Sa nu iti vina sa ii omori? Acum ce sa mai faci...Trebuie sa ma tarasc mai departe. Imi este absolut clar de ce nu am vazut elefanti pe munte. lntr-un final apoteotic am vazut cabana, de fapt prima data se vad ruinele fostei cabane care a ars, apoi se vede cabana actuala. Aceasta este foarte mica si ar fi foarte bine sa va faceti rezervare daca vreti sa ramaneti peste noapte. Am baut rapid doua ceaiuri si am pus masa. Bineinteles ca o prostie mai mare decat sa duci un elefant pe munte este sa ii dai sa manance si apoi sa ai pretentia sa mearga mai departe.
Noroc ca era destul de tarziu si Lenti a hotarat ca nu e bine sa ne prinda noaptea pe drum asa ca am luat-o la vale. Bineinteles ca a profitat de ocazia sa traga de mine, desi nu prea imi mai simteam picioarele. El si Toni tocmai se intorsesera din Africa unde au urcat pe Kilimanjaro, asa ca pentru ei era doar o plimbarica prin parc.
Marele avantaj a fost ca pentru prima data Lenti a fost foarte atent la cum calc, pe unde, etc.
Asa ca in stilul lui propriu a avut grija sa ma invete pentru a doua oara sa merg.
“Esti barbat? Atunci mareste pasul; Intinde piciorul” – “Prin zapada, la coborare, intotdeauna calci cu calcaiul inainte” – “Intinde piciorul in fata si lasa sa te duca greutatea inainte – si poate te inveti sa mergi si tu cu betele, tarane”.
Pana la intrarea pe traseul Familial, deja eram expert!
Logic atunci Lenti a simtit nevoia sa schimbe ceva: in dreapta se lasa Poteca Tiganilor. Un traseu putin mai greu decat traseul obisnuit, dar mult mai rapid. Urma sa nu ne plictisim pe serpentinele lejere ale traseului obisnuit si sa iesim mult mai aproape de masini.
Apusul ne-a prins chiar cand am iesit la raul de langa drum. Culorile de rosu aprins amestecat cu rosu caramiziu fac cerul sa para in flacari. Pacat de zecile de cabluri, stalpi si alte lucruri care blocheaza privelistea.
Am ajuns la masina si culmea este ca desi sunt obosit varza ma simt foarte fericit.
Stiu ca momentan picioarele sunt ok, dar ca atunci cand o sa ajung acasa o sa imi fie greu sa ma dau jos din masina, iar luni la serviciu o sa par lovit de tren....dar totusi ma simt atat de bine..
De obicei toata treaba asta dureaza pana miercuri, cand deja revine nevoia de a merge din nou pe munte.
Lenti foarte bucuros promite ca de revelion ne duce la Omu, un lucru nu tocmai usor pe zapada.
Am fost si ne-am cumparat bocanci si parazapezi. Cred ca acest eveniment in sine reprezinta un intreg capitol, dar o sa vi-l povestesc alta data. Nu ne-am luat inca rucsac, dar ni-l imprumuta fratele Alinei.
Dupa cum spuneam de revelion am vrea sa urcam la Omu, dar ca sa facem asta trebuie sa exersam putin pana atunci.
Urmatorul traseu (de data asta in adevaratul sens al cuvantului) este in Piatra Mare:
Timisul de Jos (Dambul Morii) – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare – Varful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Poteca Tiganilor – Dambul Morii.
Traseul este unul considerat foarte usor si ar trebui sa il facem lejer intr-o zi. Spun ar trebui pentru ca o sa vedeti ce a urmat :)
Plecam din Bucuresti cu ambele masini, pentru ca eram 5 si nu am fi reusit sa inghesuim toti sacii intr-o singura masina. De data asta ne-a insotit varul lui Lenti – Bambicu (o sa il numim Varu’ de acum :) ).
Am ajuns aproape de ora 09 la Dambul Morii, ne-am echipat si am plecat mai departe. O sa sar peste partea stanjenitoare a acestei povesti: era pentru prima data cand a trebuit sa ne punem parazapezile si ne-am chinuit putin.
Eram foarte fericit pentru ca de departe paream niste profesionisti, doar aveam parazapezi :).
Prima parte a traseului pana ajungi in canion este foarte usoara, asa ca timpul a trecut repede. Am povestit o groaza de lucruri si am admirat privelistea pentru ca tocmai cazuse prima zapada.
Am uitat sa va povestesc: Lenti are o atractie fata de apa. Nu poate sa treaca pe langa un sipot, rau sau orice alt fir de apa fara sa sape canale, sa darame barajele de frunze sau pamant care s-au format in timp, etc. Asa a capatat porecla de “Domnul Castor”. Pur si simplu nu puteai sa il dezlipesti de apa cateva minute pana nu isi facea damblaua.
La intrarea in canion am primit indicatii pretioase: urcam fiecare pe rand, urmatorul incepe sa urce abia dupa ce primul a ajuns deja sus. Deoarece canionul este destul de adanc soarele nu prea patrunde in el si se formeaza foarte repede gheata pe scari. Desi se numeste canionul 7 scari, in realitate sunt ceva mai multe. 9 daca tin bine minte.
Am urcat prima scara fara probleme, la fel si a doua, dar a treia si cea mai mare era inghetata bocna. Prima a fost Toni. A ajuns sus fara probleme desi destul de incet. Toni este foarte precauta la fiecare pas atunci cand nu se simte in perfecta siguranta. Din acest punct de vedere este omul pe care il admir foarte mult. Am invatat de la ea sa am grija unde calc si sa nu bravez aiurea chiar daca pare usor. Urmatoarea a fost Alina. A urcat pana la jumatatea scarii fara probleme (noroc cu manusile imprumutate de Toni), dar acolo siretul de la parazapada din dreapta s-a udat si cand a atins scara a inghetat instantaneu. Dintr-o prostie era blocata la aproape 7m de pamant. Lenti si-a aruncat repede sacul si a urcat la ea. Stia ca Alina se sperie foarte repede si ca nu trebuie sa o lase sa se gandeasca prea mult. A eliberat-o si am mers mai departe fara nici o alta problema.
Canionul este absolut impresionant, dar ar fi foarte bine sa nu fiti claustrofobi. Peretii iti dau impresia ca se inalta pana la cer si soarele abia reuseste sa arunce cateva raze anemice atunci cand este in cel mai inalt punct. Din acest motiv este foarte greu sa faci poze fara trepied. Din pacate camera pe care o aveam atunci nu avea stabilizare de imagine si din cauza lipsei de lumina nu au iesit pozele. In schimb Lenti isi proba noua achizitie o Canon Powershot A700 care tocmai aparuse. Si-a cumparat-o cu putin inainte sa plece in Africa. O sa pun link-ul de la pagina lui cu poze in dreapta.
Scandurile care formeaza podeaua pasarelelor care fac legatura intre scari sunt in parte rupte asa ca mare atentie unde puneti piciorul. Exista un traseu ocolitor, dar in aceasta situatie nu veti mai avea parte de privelistea superba din canion. Trebuie sa recunosc ca la iesirea din canion te simti usurat ca s-au terminat scarile metalice care nu par foarte solide la prima vedere. Sa nu uit: cea mai mare scara are aproape de jumatate o treapta lipsa, ceea ce poate ridica dificultati atunci cand scara este plina de gheata. Trebuie sa aveti grija si daca incercati sa urcati cu un sac de 80l in spate. Scarile sunt foarte stramte.
Dupa ce am trecut de canion am dat de greu. Iarna, daca poteca nu este taiata asa cum trebuie, aceasta portiune poate fi destul de solicitanta, dar trebuie sa recunosc ca atunci nu era cazul.
Cu toate astea am crezut ca o sa imi dau sufletul. Faceam cativa pasi dupa care ma opream, iar mai mergea cativa pasi si iar ma opream. Lenti o luase inainte cu Varu si cu Alina. Noroc cu Toni care m-a prins din urma si care s-a prins ca mi se incurca limba intre picioare si imi era greu sa merg.
“Hai sa facem 10 pasi apoi sa ne tragem sufletul, vrei?”
Am acceptat nu cu foarte mare tragere de inima si am inceput. Mi-am dat repede seama ca daca ma opresc putin mai devreme faceam doar 8 si asa trisam cu 2 pasi.
Problema mare era ca distanta nu se scurta cu 10 pasi si ca cei 2 pasi pe care ii saream trebuia sa ii fac data viitoare.
Lenti se ia de Toni ca ma invata prostii din astea: “Cand o sa mergi trei zile cu 15kg in rucsac ce o sa mai faci?”. Bineinteles ca l-am acoperit cu beepuri si i-am spus ca asta este motivul pentru care nu intalnesti elefanti pe munte. El statea cu Varu si se odihnea de ceva timp si ne astepta pe noi. Normal ca atunci cand am ajuns langa ei s-au ridicat si au plecat mai departe – erau odihniti deja baietii. Sa nu iti vina sa ii omori? Acum ce sa mai faci...Trebuie sa ma tarasc mai departe. Imi este absolut clar de ce nu am vazut elefanti pe munte. lntr-un final apoteotic am vazut cabana, de fapt prima data se vad ruinele fostei cabane care a ars, apoi se vede cabana actuala. Aceasta este foarte mica si ar fi foarte bine sa va faceti rezervare daca vreti sa ramaneti peste noapte. Am baut rapid doua ceaiuri si am pus masa. Bineinteles ca o prostie mai mare decat sa duci un elefant pe munte este sa ii dai sa manance si apoi sa ai pretentia sa mearga mai departe.
Noroc ca era destul de tarziu si Lenti a hotarat ca nu e bine sa ne prinda noaptea pe drum asa ca am luat-o la vale. Bineinteles ca a profitat de ocazia sa traga de mine, desi nu prea imi mai simteam picioarele. El si Toni tocmai se intorsesera din Africa unde au urcat pe Kilimanjaro, asa ca pentru ei era doar o plimbarica prin parc.
Marele avantaj a fost ca pentru prima data Lenti a fost foarte atent la cum calc, pe unde, etc.
Asa ca in stilul lui propriu a avut grija sa ma invete pentru a doua oara sa merg.
“Esti barbat? Atunci mareste pasul; Intinde piciorul” – “Prin zapada, la coborare, intotdeauna calci cu calcaiul inainte” – “Intinde piciorul in fata si lasa sa te duca greutatea inainte – si poate te inveti sa mergi si tu cu betele, tarane”.
Pana la intrarea pe traseul Familial, deja eram expert!
Logic atunci Lenti a simtit nevoia sa schimbe ceva: in dreapta se lasa Poteca Tiganilor. Un traseu putin mai greu decat traseul obisnuit, dar mult mai rapid. Urma sa nu ne plictisim pe serpentinele lejere ale traseului obisnuit si sa iesim mult mai aproape de masini.
Apusul ne-a prins chiar cand am iesit la raul de langa drum. Culorile de rosu aprins amestecat cu rosu caramiziu fac cerul sa para in flacari. Pacat de zecile de cabluri, stalpi si alte lucruri care blocheaza privelistea.
Am ajuns la masina si culmea este ca desi sunt obosit varza ma simt foarte fericit.
Stiu ca momentan picioarele sunt ok, dar ca atunci cand o sa ajung acasa o sa imi fie greu sa ma dau jos din masina, iar luni la serviciu o sa par lovit de tren....dar totusi ma simt atat de bine..
De obicei toata treaba asta dureaza pana miercuri, cand deja revine nevoia de a merge din nou pe munte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu