A mai trecut o saptamana si din nou avem un weekend in fata. Ca un facut Lenti din nou nu poate sa mearga cu noi, dar ne mananca foarte tare sa mergem la munte.
Asa ca facem o intalnire rapida vineri seara la Lenti acasa ca sa ne faca inductia de rigoare.
De data asta ne propune un traseu putin mai greu. Noroc ca nu prea este zapada si ca teoretic nu ar trebui sa avem nici o problema.
Traseul este Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – La Prepeleag – Malaiesti – Glejerie – Diham – Gura Diham.
Este un traseu foarte cunoscut si nu foarte complicat, cu mica mentiune ca are o portiune expusa care poate sa ridice probleme cand este zapada. Preventiv o sa avem coltarii la noi si ar trebui sa facem la o zi cu succes acest traseu.
Lenti ne povesteste totul pas cu pas astfel incat deja mi se pare ca am mai fost de cateva ori pe acolo.
Ca sa nu mergem singuri il racolam si pe fratele Alinei, pe Mihai. Lui ii plac calatoriile dar muntele nu este una din pasiunile lui.
Plecam increzatori la prima ora din Bucuresti, trecem prin Baicoi sa il ridicam pe Mihai si tragem tare sa intram pana in 9.00 in traseu.
Desi am facut tot ce am putut :), de data asta nu mi-a iesit si nu am reusit sa ajungem pana in 9.00. De fapt chiar reusim sa ajungem la 09.30.
Bineinteles ca acest lucru reuseste sa ma streseze inainte chiar sa fac primul pas, deoarece stiu ca sunt un fel de melc mai mare care are nevoie de un timp considerabil pentru a parcurge un anumite traseu, indiferent de cat de usor este.
Lasam masina la Gura Diham, ne echipam ca la carte si plecam...Dupa prima 100 de metrii mi-am dat seama ca parazapezile sunt facute pentru zapada si ca daca este uscat si relativ cald ti se coc picioarele in ele. La fel si cu geaca....daca nu este groaznic de frig sau daca nu bate vantul, ninge, ploua, etc...este absolut inutila.
Deci...100m...apoi pauza. Ne dezbracam si pornim mai departe. Prima portiune a traseului este destul de solicitanta asa ca nu e bine sa te repezi foarte tare in ea. Cu limba pana la pamant reusesc sa ajung la zona in care poteca se indulceste putin si deja efortul nu mai este relevant.
Ii zoresc pe ceilalti sa mearga mai repede, deoarece simt ca nu vom avea timp sa facem tot traseul.
Vremea este absolut superba: este soare si perfect senin. Dupa cam o ora si jumatate ajungem la Poiana Izvoarelor. Aici ne asezam in fata gardului care imprejmuieste cabana si admiram privelistea. Incep sa fac poze si o rog pe Alina sa imi tina ochelarii de soare. Dupa ce pozam tot ce se poate si ne pozam si pe noi, plecam mai departe...doar nu avem timp de pierdut.
Cand ajungem aproape de Pichetul Rosu imi aduc aminte de ochelarii pe care i-am dat Alinei....bineinteles ca i-a uitat la Poiana Izvoarelor. Ii tin teoria de rigoare, apoi imi recuperez ochelarii. Mihai probabil satul de discutie se duce sa mi-i aduca.
Drumul pana aici il stiam foarte bine, deoarece este aceiasi portiune pe care am strabatut-o saptamana trecuta in sens invers. In schimb de aici incepe distractia. Traseul (numit si Take Ionescu) urca constant pana ajunge la Prepeleag. Ne-am miscat destul de bine asa ca ajungem in timp acolo. Pe aceasta portiune am intalnit o singura trecere mai dubioasa, acoperita cu zapada si gheata, dar am trecut-o fara sa fie necesar sa ne punem coltarii. O mare portiune din poteca ofera o priveliste foarte frumoasa asupra cabanei Diham.
Cand ajungem aproape de Prepeleag ne oprim sa facem poze, privelistea este superba, dar eu sunt nelinistit pentru ca mi se pare ca mergem prea incet si fiind toamna, ziua s-a scurtat simtitor.
Nu am dificultati deosebite in a gasi poteca corecta, desi este zapada destul de consistenta. Descrierile lui Lenti m-au ajutat foarte mult.
Trecem de zona cea mai expusa ajutandu-ne de cabluri, dar in continuare nu simtim nici cea mai mica nevoie sa ne punem coltarii. Urcam o panta abrupta si la jumatatea ei ne intalnim cu doua persoane in varsta de aproximativ 70 de ani. Ne povestesc ca au urcat pana sus de unde se vede refugiul de la Malaiesti si ca de acolo au hotarat sa se intoarca la Poiana Izvoarelor pentru ca sunt siguri ca altfel nu or sa mai aiba timp sa faca asta. Bineinteles ca instantaneu il sun pe Lenti...”M-am intalnit cu doi tipi si imi spun ca nu am timp sa ajung la Malaiesti si sa ma intorc....ce sa fac?”
Raspunsul a venit prompt: “Unde esti? Ai ajuns la o stanca mare?....esti nebun? In maximum 30 – 45 de minute esti la Malaiesti...de acolo o dai la vale si in maximum o ora ajungi la Glejerie...
Dai inainte!!!”
“Esti sigur?....Da ma, da...”
Mi-am luat coada intre picioare, le spun si celorlalti ce am vorbit cu Lenti si ii dam drumul mai departe. In 10 minute am ajuns sus si privelistea catre Malaiesti este incredibila. Refugiul pare asa de mic pierdut in marea de stanci. Se vad si zidurile noii cabane la care se lucreaza.
De aici poteca coboara in trepte destul de mari. Alina care este foarte mica de inaltime are probleme cu coboratul lor, mai ales ca sunt pline de gheata.
Reusim sa le coboram si ajungem imediat la refugiul salvamont. Aici suntem intampinati de doi catei care par foarte fericiti sa primeasca turisti.
Ne asezam la o masuta afara si intindem masa...acum intelegem de ce se bucurau cateii. Au parte de toate bunatati din toate partile.
Imediat ajunge un grup mai mare format din persoane mai in varsta care imediat intra in vorba cu cei de la Salvamont. Cand terminam de mancat si ma apuc de poze, deja soarele incepe sa se piteasca si lumina devine putin mai slaba.
Ne imbracam repede si plecam mai departe. In spatele nostru grupul de care vorbeam se pune si el in miscare si plin de zgomot ne urmeaza indeaproape la inceput, dar deoarece am uitat de durerea de picioare si de orice altceva la gandul ca suntem in mijlocul traseului si soarele incepe sa apuna, i-am lasat destul de repede in urma.
Traseul coboara si este foarte lejer pana la intrarea in Glejerie. Aici facem un popas si devin optimist cand vad indicatorul cu Diham 45 de minute.
Consider ca avem suficient timp sa ajungem asa ca ma mai linistesc. Ne oprim si bem apa din rau, dar umbra deasa a copacilor ne face sa ne dorim sa ne punem repede in miscare.
Dupa ce am traversat podul, am dat de greu. Panta este absolut criminala si am avut mare noroc cu Mihai care a luat el rucsacul. Dupa ce am mers o vesnicie am dat peste un alt indicator care ne anunta ca mai avem 15 minute pana la cabana. Sincer, nu imi venea sa cred ca am mers atat si ca tot mai am 15 minute...noroc ca data trecuta am invatat sa imi mentin ritmul si incerc sa merg cat mai constant astfel incat sa trebuiasca sa ma opresc cat mai rar.
Alina a luat-o inainte asa ca am ramas cu Mihai si incerc din greu sa nu imi plang de mila.
Cand ajungem sus la cabana, soarele abia isi mai arunca ultimele raze anemice, dar imi era absolut imposibil sa merg mai departe.
Am intrat inauntru si am baut un ceai si am mancat cate ceva, dar nu este timp sa stam foarte mult pe ganduri, asa ca pornim mai departe.
Cabana este plina deoarece are loc o intalnire cu membrii unei clase de ghizi montani si este o nebunie totala. Sunt cel putin 100 de oameni in cabana.
Lenti imi povestise ca trebuie sa merg pur si simplu pe drum inainte pana ajung la doua relee mari unde traseul face dreapta si intra in padure. Nu trebuie sa imi fac griji pentru ca poteca este lata si nu sunt probleme de orientare. Traseul trebuia sa ma scoata foarte aproape de masina in traseul de urcare spre Poiana Izvoarelor.
Bineinteles ca drumul la 200 de metri de cabana avea o intersectie si se rupea in doua. Imediat in dreapta se vede un semn de traseu asa ca hotarasc ca acela este drumul si intindem pasul pentru ca deja se lasa seara. Oricum sunt relativ linistit deoarece in 45 de minute ar trebui sa fim jos.
Am uitat sa va povestesc ca singura sursa de lumina pe care o avem la noi este telefonul mobil, asa ca....
Mergem cu incredere si astept cu nerabdare ca in 10 minute sa vad releele, dar din pacate intram in padure si incep sa ma indoiesc ca acolo pot exista relee. Totusi mai mergem 5 minute si hotarasc sa il sun pe Lenti.
Ii povestec ce si cum si imediat aflam veste: AM GRESIT TRASEUL. Suntem pe traseul care merge la Poiana Izvoarelor pe la Pichetul Rosu...si suntem in mijlocul padurii!
Lenti ma boscorodeste si nu intelege cum naiba am reusit sa gresesc traseul “...doar ti-am spus sa mergi inainte pana la nenorocitele alea de relee”.
Logic acum trebuie sa ne intoarcem in drumul principal si de acolo sa o mergem in directia corecta. Partea proasta este ca inca am pierdut 20 de minute si o sa mai pierdem cel putin 15 sa ne intoarcem...adica o mare parte din lumina pe care o mai aveam. Deja ma trec fiorii la gandul ca o sa merg prin padure la lumina telefonului.
Ne intoarcem in fuga. Dintr-o data nu ma mai dureau picioarele si alergam ca un om care tocmai se odihnise doua zile. Alina si Mihai abia mai reuseau sa se tina dupa mine.
Abia mai era un strop de lumina cand am ajuns inapoi in intersectie asa ca il sun din nou pe Lenti sa ne spuna ce sa facem.
Asta se rasteste la mine si ma face papagal si ma trimite la cabana sa ma culc. Bineinteles ca nu suntem de acord cu el..mai ales Alina.
Marea problema nu era neaparat cu intunericul pentru ca poteca este super larga ci cu ursii care patruleaza prin zona.
Alina nu vrea sub nici o forma sa se intoarca la cabana si este foarte suparata pe mine ca nu am fost in stare sa urmez niste indicatii simple “Trebuia sa merg INAINTE” :)
Lenti o cere la telefon si incepe sa o abureasca sa se intoarca si reuseste intr-un final, mai ales ca reusisem sa vorbim mai mult la telefon decat sa inaintam. Abia ajunsesem la jumatatea drumului spre relee.
Ne intoarcem cu coada intre picioare si acum incep sa simt rezultatele crosului de mai devreme.
Abia mai pot sa calc si sincer mergeam de ceva ore bune.
La cabana primim o veste super tare: nu mai sunt locuri. Bineinteles ca daca vrem putem sa ne intindem pe hol!!!!
Problema mare este ca nu nu avem saci de dormit si izopren la noi asa ca.....ghinion.
Vorbim cu cabanierul si ne spune ca se organizeaza o tura de noapte cu cei 100 de participanti la intalnirea de care v-am povestit mai sus si ne aranjeaza sa ne bagam si noi.
Tura se face pana la Poiana Izvoarelor si poate acolo mai gasim un loc. Il alertam pe Lenti si il punem sa sune la Poiana Izvoarelor sa ne rezerve o camera. Deja ma imaginam motaind pe hol.
Intr-un final apare prima veste buna: Lenti ne-a rezervat o camera la Poiana Izvoarelor.
Ceva mai linistiti, participam la concursul de povestiri care avea loc in sala de mese, desi din cauza caldurii mi se inchideau ochii de tot.
La un moment dat cabanierul imi face un semn si ma cheama sa vorbeasca cu mine. Imi spune ca ne vede asa copii linistiti si ca ne ofera un pat dublu in camera lui si a mamei sale.
Imi venea sa il pup :). Bineinteles ca am acceptat si uimitor am avut parte de o cazare exceptionala. Camera arata superb, baia avea apa calda si dusul a fost Dumnezeiesc.
Eu cu Alina ne-am culcat imediat, Mihai a ramas la agatat in cabana, dar intr-o ora a venit si el....
Asta este tot ce imi amintesc! Apoi s-a facut dimineata, cabanierul dormea cu sforaituri pe o canapea alaturata si in ciuda eforturilor noastre, pur si simplu nu am reusit sa il trezim.
Am mers si am platit mamei lui si am predat cheia si am pornit la drum.
Am ajuns imediat la relee si apoi am coborat pe poteca lejera la Gura Diham. Masina ne astepta inca acolo.
La cateva zile Lenti mi-a cumparat frontala si mi-a spus sa fac bine sa nu ma despart de ea si sa am intotdeauna baterii noi de schimb.
Oricum era foarte mandrii de noi: facusem primul nostru traseu adevarat singuri.Mult timp ne lauda cu orice ocazie: “Adi a facut Take Ionescu, asa ca....”
Saptamana viitoare deja s-a hotarat sa mergem la Piatra Arsa...
Adrian
Asa ca facem o intalnire rapida vineri seara la Lenti acasa ca sa ne faca inductia de rigoare.
De data asta ne propune un traseu putin mai greu. Noroc ca nu prea este zapada si ca teoretic nu ar trebui sa avem nici o problema.
Traseul este Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – La Prepeleag – Malaiesti – Glejerie – Diham – Gura Diham.
Este un traseu foarte cunoscut si nu foarte complicat, cu mica mentiune ca are o portiune expusa care poate sa ridice probleme cand este zapada. Preventiv o sa avem coltarii la noi si ar trebui sa facem la o zi cu succes acest traseu.
Lenti ne povesteste totul pas cu pas astfel incat deja mi se pare ca am mai fost de cateva ori pe acolo.
Ca sa nu mergem singuri il racolam si pe fratele Alinei, pe Mihai. Lui ii plac calatoriile dar muntele nu este una din pasiunile lui.
Plecam increzatori la prima ora din Bucuresti, trecem prin Baicoi sa il ridicam pe Mihai si tragem tare sa intram pana in 9.00 in traseu.
Desi am facut tot ce am putut :), de data asta nu mi-a iesit si nu am reusit sa ajungem pana in 9.00. De fapt chiar reusim sa ajungem la 09.30.
Bineinteles ca acest lucru reuseste sa ma streseze inainte chiar sa fac primul pas, deoarece stiu ca sunt un fel de melc mai mare care are nevoie de un timp considerabil pentru a parcurge un anumite traseu, indiferent de cat de usor este.
Lasam masina la Gura Diham, ne echipam ca la carte si plecam...Dupa prima 100 de metrii mi-am dat seama ca parazapezile sunt facute pentru zapada si ca daca este uscat si relativ cald ti se coc picioarele in ele. La fel si cu geaca....daca nu este groaznic de frig sau daca nu bate vantul, ninge, ploua, etc...este absolut inutila.
Deci...100m...apoi pauza. Ne dezbracam si pornim mai departe. Prima portiune a traseului este destul de solicitanta asa ca nu e bine sa te repezi foarte tare in ea. Cu limba pana la pamant reusesc sa ajung la zona in care poteca se indulceste putin si deja efortul nu mai este relevant.
Ii zoresc pe ceilalti sa mearga mai repede, deoarece simt ca nu vom avea timp sa facem tot traseul.
Vremea este absolut superba: este soare si perfect senin. Dupa cam o ora si jumatate ajungem la Poiana Izvoarelor. Aici ne asezam in fata gardului care imprejmuieste cabana si admiram privelistea. Incep sa fac poze si o rog pe Alina sa imi tina ochelarii de soare. Dupa ce pozam tot ce se poate si ne pozam si pe noi, plecam mai departe...doar nu avem timp de pierdut.
Cand ajungem aproape de Pichetul Rosu imi aduc aminte de ochelarii pe care i-am dat Alinei....bineinteles ca i-a uitat la Poiana Izvoarelor. Ii tin teoria de rigoare, apoi imi recuperez ochelarii. Mihai probabil satul de discutie se duce sa mi-i aduca.
Drumul pana aici il stiam foarte bine, deoarece este aceiasi portiune pe care am strabatut-o saptamana trecuta in sens invers. In schimb de aici incepe distractia. Traseul (numit si Take Ionescu) urca constant pana ajunge la Prepeleag. Ne-am miscat destul de bine asa ca ajungem in timp acolo. Pe aceasta portiune am intalnit o singura trecere mai dubioasa, acoperita cu zapada si gheata, dar am trecut-o fara sa fie necesar sa ne punem coltarii. O mare portiune din poteca ofera o priveliste foarte frumoasa asupra cabanei Diham.
Cand ajungem aproape de Prepeleag ne oprim sa facem poze, privelistea este superba, dar eu sunt nelinistit pentru ca mi se pare ca mergem prea incet si fiind toamna, ziua s-a scurtat simtitor.
Nu am dificultati deosebite in a gasi poteca corecta, desi este zapada destul de consistenta. Descrierile lui Lenti m-au ajutat foarte mult.
Trecem de zona cea mai expusa ajutandu-ne de cabluri, dar in continuare nu simtim nici cea mai mica nevoie sa ne punem coltarii. Urcam o panta abrupta si la jumatatea ei ne intalnim cu doua persoane in varsta de aproximativ 70 de ani. Ne povestesc ca au urcat pana sus de unde se vede refugiul de la Malaiesti si ca de acolo au hotarat sa se intoarca la Poiana Izvoarelor pentru ca sunt siguri ca altfel nu or sa mai aiba timp sa faca asta. Bineinteles ca instantaneu il sun pe Lenti...”M-am intalnit cu doi tipi si imi spun ca nu am timp sa ajung la Malaiesti si sa ma intorc....ce sa fac?”
Raspunsul a venit prompt: “Unde esti? Ai ajuns la o stanca mare?....esti nebun? In maximum 30 – 45 de minute esti la Malaiesti...de acolo o dai la vale si in maximum o ora ajungi la Glejerie...
Dai inainte!!!”
“Esti sigur?....Da ma, da...”
Mi-am luat coada intre picioare, le spun si celorlalti ce am vorbit cu Lenti si ii dam drumul mai departe. In 10 minute am ajuns sus si privelistea catre Malaiesti este incredibila. Refugiul pare asa de mic pierdut in marea de stanci. Se vad si zidurile noii cabane la care se lucreaza.
De aici poteca coboara in trepte destul de mari. Alina care este foarte mica de inaltime are probleme cu coboratul lor, mai ales ca sunt pline de gheata.
Reusim sa le coboram si ajungem imediat la refugiul salvamont. Aici suntem intampinati de doi catei care par foarte fericiti sa primeasca turisti.
Ne asezam la o masuta afara si intindem masa...acum intelegem de ce se bucurau cateii. Au parte de toate bunatati din toate partile.
Imediat ajunge un grup mai mare format din persoane mai in varsta care imediat intra in vorba cu cei de la Salvamont. Cand terminam de mancat si ma apuc de poze, deja soarele incepe sa se piteasca si lumina devine putin mai slaba.
Ne imbracam repede si plecam mai departe. In spatele nostru grupul de care vorbeam se pune si el in miscare si plin de zgomot ne urmeaza indeaproape la inceput, dar deoarece am uitat de durerea de picioare si de orice altceva la gandul ca suntem in mijlocul traseului si soarele incepe sa apuna, i-am lasat destul de repede in urma.
Traseul coboara si este foarte lejer pana la intrarea in Glejerie. Aici facem un popas si devin optimist cand vad indicatorul cu Diham 45 de minute.
Consider ca avem suficient timp sa ajungem asa ca ma mai linistesc. Ne oprim si bem apa din rau, dar umbra deasa a copacilor ne face sa ne dorim sa ne punem repede in miscare.
Dupa ce am traversat podul, am dat de greu. Panta este absolut criminala si am avut mare noroc cu Mihai care a luat el rucsacul. Dupa ce am mers o vesnicie am dat peste un alt indicator care ne anunta ca mai avem 15 minute pana la cabana. Sincer, nu imi venea sa cred ca am mers atat si ca tot mai am 15 minute...noroc ca data trecuta am invatat sa imi mentin ritmul si incerc sa merg cat mai constant astfel incat sa trebuiasca sa ma opresc cat mai rar.
Alina a luat-o inainte asa ca am ramas cu Mihai si incerc din greu sa nu imi plang de mila.
Cand ajungem sus la cabana, soarele abia isi mai arunca ultimele raze anemice, dar imi era absolut imposibil sa merg mai departe.
Am intrat inauntru si am baut un ceai si am mancat cate ceva, dar nu este timp sa stam foarte mult pe ganduri, asa ca pornim mai departe.
Cabana este plina deoarece are loc o intalnire cu membrii unei clase de ghizi montani si este o nebunie totala. Sunt cel putin 100 de oameni in cabana.
Lenti imi povestise ca trebuie sa merg pur si simplu pe drum inainte pana ajung la doua relee mari unde traseul face dreapta si intra in padure. Nu trebuie sa imi fac griji pentru ca poteca este lata si nu sunt probleme de orientare. Traseul trebuia sa ma scoata foarte aproape de masina in traseul de urcare spre Poiana Izvoarelor.
Bineinteles ca drumul la 200 de metri de cabana avea o intersectie si se rupea in doua. Imediat in dreapta se vede un semn de traseu asa ca hotarasc ca acela este drumul si intindem pasul pentru ca deja se lasa seara. Oricum sunt relativ linistit deoarece in 45 de minute ar trebui sa fim jos.
Am uitat sa va povestesc ca singura sursa de lumina pe care o avem la noi este telefonul mobil, asa ca....
Mergem cu incredere si astept cu nerabdare ca in 10 minute sa vad releele, dar din pacate intram in padure si incep sa ma indoiesc ca acolo pot exista relee. Totusi mai mergem 5 minute si hotarasc sa il sun pe Lenti.
Ii povestec ce si cum si imediat aflam veste: AM GRESIT TRASEUL. Suntem pe traseul care merge la Poiana Izvoarelor pe la Pichetul Rosu...si suntem in mijlocul padurii!
Lenti ma boscorodeste si nu intelege cum naiba am reusit sa gresesc traseul “...doar ti-am spus sa mergi inainte pana la nenorocitele alea de relee”.
Logic acum trebuie sa ne intoarcem in drumul principal si de acolo sa o mergem in directia corecta. Partea proasta este ca inca am pierdut 20 de minute si o sa mai pierdem cel putin 15 sa ne intoarcem...adica o mare parte din lumina pe care o mai aveam. Deja ma trec fiorii la gandul ca o sa merg prin padure la lumina telefonului.
Ne intoarcem in fuga. Dintr-o data nu ma mai dureau picioarele si alergam ca un om care tocmai se odihnise doua zile. Alina si Mihai abia mai reuseau sa se tina dupa mine.
Abia mai era un strop de lumina cand am ajuns inapoi in intersectie asa ca il sun din nou pe Lenti sa ne spuna ce sa facem.
Asta se rasteste la mine si ma face papagal si ma trimite la cabana sa ma culc. Bineinteles ca nu suntem de acord cu el..mai ales Alina.
Marea problema nu era neaparat cu intunericul pentru ca poteca este super larga ci cu ursii care patruleaza prin zona.
Alina nu vrea sub nici o forma sa se intoarca la cabana si este foarte suparata pe mine ca nu am fost in stare sa urmez niste indicatii simple “Trebuia sa merg INAINTE” :)
Lenti o cere la telefon si incepe sa o abureasca sa se intoarca si reuseste intr-un final, mai ales ca reusisem sa vorbim mai mult la telefon decat sa inaintam. Abia ajunsesem la jumatatea drumului spre relee.
Ne intoarcem cu coada intre picioare si acum incep sa simt rezultatele crosului de mai devreme.
Abia mai pot sa calc si sincer mergeam de ceva ore bune.
La cabana primim o veste super tare: nu mai sunt locuri. Bineinteles ca daca vrem putem sa ne intindem pe hol!!!!
Problema mare este ca nu nu avem saci de dormit si izopren la noi asa ca.....ghinion.
Vorbim cu cabanierul si ne spune ca se organizeaza o tura de noapte cu cei 100 de participanti la intalnirea de care v-am povestit mai sus si ne aranjeaza sa ne bagam si noi.
Tura se face pana la Poiana Izvoarelor si poate acolo mai gasim un loc. Il alertam pe Lenti si il punem sa sune la Poiana Izvoarelor sa ne rezerve o camera. Deja ma imaginam motaind pe hol.
Intr-un final apare prima veste buna: Lenti ne-a rezervat o camera la Poiana Izvoarelor.
Ceva mai linistiti, participam la concursul de povestiri care avea loc in sala de mese, desi din cauza caldurii mi se inchideau ochii de tot.
La un moment dat cabanierul imi face un semn si ma cheama sa vorbeasca cu mine. Imi spune ca ne vede asa copii linistiti si ca ne ofera un pat dublu in camera lui si a mamei sale.
Imi venea sa il pup :). Bineinteles ca am acceptat si uimitor am avut parte de o cazare exceptionala. Camera arata superb, baia avea apa calda si dusul a fost Dumnezeiesc.
Eu cu Alina ne-am culcat imediat, Mihai a ramas la agatat in cabana, dar intr-o ora a venit si el....
Asta este tot ce imi amintesc! Apoi s-a facut dimineata, cabanierul dormea cu sforaituri pe o canapea alaturata si in ciuda eforturilor noastre, pur si simplu nu am reusit sa il trezim.
Am mers si am platit mamei lui si am predat cheia si am pornit la drum.
Am ajuns imediat la relee si apoi am coborat pe poteca lejera la Gura Diham. Masina ne astepta inca acolo.
La cateva zile Lenti mi-a cumparat frontala si mi-a spus sa fac bine sa nu ma despart de ea si sa am intotdeauna baterii noi de schimb.
Oricum era foarte mandrii de noi: facusem primul nostru traseu adevarat singuri.Mult timp ne lauda cu orice ocazie: “Adi a facut Take Ionescu, asa ca....”
Saptamana viitoare deja s-a hotarat sa mergem la Piatra Arsa...
Adrian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu