A trecut mai mult de o luna pana când Lenţi a avut tupeul sa îmi povestească din nou de munte.
Ca un foarte bun psiholog m-a luat pe departe:”Avem cateva zile libere. Hai sa mergem undeva sa punem cortul. Stam cateva zile si daca avem timp facem şi o plimbărică pe munte”
Deja când am auzit cuvântul „plimbărică” am inceput sa devin mai atent. Încă nu am uitat febra musculara de data trecuta. Cu toate astea am facut greseala de a cere mai multe detalii.
Ideea este sa mergem in muntii Petrimanu, adica mergem putin dupa Ramnicul Valcea, facem stanga din soseaua principala, conducem pe un drum “asfaltat” facut pe vremea regretatului pana la lacul Galbenu. Acolo punem cortul, bem o bere (maxim doua..:) ), facem gratar, pescuim, etc.
A....si sa nu uit: daca avem timp facem o plimbarica de maximum 2 ore pe munte.
Groaznic de familiara aceasta fraza. Noroc ca bunul meu prieten face o corectie: “Hai doua ore si jumatate la cum mergi tu”.
Cu toate astea in ziua stabilita....deja-vu: eu la poarta la Lenti. Clar imi place durerea!!!:) Bagajele sunt in masina. Pornim la drum. O singura diferenta: ceasul arata ora 18.00.
Eu merg in fata pentru ca am GPS. Bineinteles ca respectam toate regulile de circulatie si mai ales limitarile de viteza. Noroc ca nici una din masini nu poate sa depaseasca 180Km/h.
Ajungem in ultimul sat in jurul orei 21.00. Este intuneric si nu ne dam seama cam cum arata drumul “asfaltat” pentru ca altfel nu bagam masina acolo sub nici o forma.
Dupa aproximativ o ora si jumatate ajungem la Lacul Petrimanu. Aici decidem sa ne oprim pentru ca nu eram siguri ca reusim sa mergem mai departe din cauza drumului asa ca oprim pe marginea barajului si ne minunam de privelistea care se afla in fata noastra. Desi lacul nu este unul foarte mare, barajul este impresionant.
Parcam masinile pe piciorul de beton al barajului deoarece norii care acopereau partial cerul nu ne inspirau foarte multa incredere.
Lenti insista sa doarma in cort asa ca preventiv incercam sa terminam o jumatate de litru de palinca. Frigul dispare instantaneu si ne apuca cheful de glume.
Noroc cu fetele care ne culca fortat.
Dupa o noapte in care am dormit neintors (bineinteles ca de la oboseala si nu de la palinca), dimineata la prima ora ma trezeste ciocanitul insistent al lui Lenti in geamul masinii.
Foarte “vesel” ma dau jos din masina si imediat aflu ca el si Toni sunt gata de mica plimbarica de 2 ore pe munte si ca insista sa ii insotim.
Mancam repede ceva, ne echipam (de data asta mi-am luat la mine bocancii de armata facuti rost de tata pe sub mana) si plecam.
Coboram cu masinile pana la cantonul aflat la aproximativ 1 km de locul in care am campat, le lasam acolo, mai mancam ceva si incepem sa urcam.
Prima portiune de traseu ma inveseleste. Urcam pe un drum forestier foarte lejer, suntem depasiti de diverse camioane pline de lemne si incep sa cred in plimbarica de 2 ore.
Dupa aproximativ 45 de minute vine timpul sa parasim drumul, ca doar “nu am venit sa mergem pe drum” (asta ca sa citez din Lenti), si intram in padure. Aici lucrurile se complica putin si incep sa dau cu fundul de greu. Bineinteles ca si “echipamentul” ma tradeaza si incep sa imi amorteasca degetele in frumosii mei bocanci.
Dar “sunt barbat sau ce” mergem mai departe, cel putin pana la un canton forestier (un fel de punct de intalnire pentru toti taietorii de lemne) unde am cedat nervos deoarece poteca incepe sa urce amenintator. Toata lumea isi pune bagajele jos si incepe terapia de grup: “Haide ca poti...nu mai e mult... sa vezi ce frumos este....”....etc.
Dupa multe “bipuri” date lui Lenti si plimbaricii lui, ma ridic cu greu si mergem mai departe.
Lui Lenti nu ii mai tace gura si imi povesteste toate tampeniile posibile si imposibile numai sa ma faca sa uit de activitatea pe care tocmai o prestam si ca sa puna capac la toate incepe sa ploua in draci.
Bineinteles ca blugii mei nu sunt rezistenti la apa si nici frumosul hanorac al Alinei (sotia mea).
Lentii ma imbraca in pelerina lui de ploaie si el isi ia geaca de munte pe el de care este atat de mandru. Alina isi ia geaca de schi pe ea si ne rugam sa nu se ude.
Prin ploaia mohorata de primavara mergem mai departe. Oricum acest lucru reuseste sa ma faca sa nu ma mai gandesc la picioarele mele abrutizate. Sunt ud pana la piele, dar nu sunt sigur daca este apa de ploaie sau transpiratie. Pelerina de ploaie se comporta cu succes ca un solar si eu degaj o tona de caldura.
Nici macar poze nu pot sa fac pentru ca nu se vede nimic in jur si nici nu risc sa scot camera pe umezeala asta.
Ma distrez pe seama lui Toni pentru ca seamana cu o camila sau mai precis cu o babuta cocosata din cauza rucsacului si a pelerinei de ploaie, dar mi se atrage atentia ca si eu arat la fel...poate chiar putin mai expresiv: o camila supraponderala uda fleasca.
Intr-un final, dupa 5 ore lungi ajungem sa finalizam cu succes un traseu de maximum 3 ore si ajungem sus in sa.
Din pacate aici ne asteapta un peisaj dezolant. Este prima si ultima oara cand intalnesc asa ceva.
Cat vezi cu ochii copacii sunt taiati de la 40 cm de pamant. Trunchiurile care nu sunt perfecte zac in putrefactie ca niste soldati care au pierdut batalia.
Incredibil este ca totul se petrece acolo unde doar putini pot ajunge si pot vedea ce se intampla.
Oare nimeni nu constientizeaza carnagiul care are loc in multi din muntii nostrii? Nu se gandeste nimeni de unde vin mormanele de lemne taiate din portul Constanta?
Sunt curios daca acum dupa doi ani s-a facut ceva pentru reimpadurirea acelei zone...
Ma doare capul ingrozitor de la efortul pe care l-am depus. Ploaia cade fara intrerupere de cateva ore, dar cerul pare sa se limpezeasca, oricum in şa stropii nu prea mai ajung la noi datorita vantului care bate cu putere, in mare parte si datorita faptului ca nu mai exista copaci.
Profitam de cateva momente de liniste si asezam masa. Urcatul pe munte fara mijloace de ajutor mecanice mi-a facut o foame de speriat.
Am ras tot ce se putea atat de la mine cat si de la Lenti. El nu are voie sa manance salam sau alte prostii din astea pentru ca contin E-uri....nu stiu de unde i-a venit ideea asta lui Toni.
S-A-L-A-M....nici un E in produsul asta. :)
Oricum il hranesc pe Lenti pe “sub masa” pe saturate cu muschiulet, salamior, suncuta si o serie de alte lucruri total interzise.
Toni se face ca nu vede si asa toata lumea este fericita cu exceptia mea: TREBUIE SA NE INTOARCEM. Alte cateva ore de chin pentru mine.
Ce le-o place dom’le la “plimbaricile” astea? Nu ii inteleg.
Tarandu-ma pe poteca care datorita ploii a devenit un raulet reusim sa ajungem la masini.
Ma schimb de la piele, intoarcem la 180o si ne intoarcem la cort.
Ploaia s-a oprit si Lenti se apuca sa faca supa. O gura de supa ma face sa uit de tot chinul si incet, incet incep sa ma simt mai bine.
Soarele se iteste printre nori, desi se apropie seara, si incet risipeste ceata. Este absolut superb!
Curcubeul se intinde dintr-o partea in alta a lacului si te face sa te simti in alta lume.
Toate problemele zilnice, toate supararile, toate acele lucruri care reusesc sa ne omoare cel putin un neuron pe zi par foarte indepartate. Este unul din acele momente in care ti se pare ca te-ai intors la origini si care cred ca de fapt este ceea ce ne face sa ne dorim sa ne intoarcem pe munte in speranta de a mai trai macar o singura secunda acest sentiment.
Incercati macar o singura data sa urcati pe munte impreuna cu cineva care va poate ajuta sa faceti asta in siguranta si o sa fiti mult mai bogati decat mare parte din cei din jurul vostru.
Pe mine m-a invatat sa merg mai departe chiar daca simt ca nu mai pot. Am invatat ca in 99% din cazuri totul este in capul meu si in momentul in care am reusit sa trec peste asta am devenit un om mai bun atat in viata personala cat si in viata profesionala.
A doua zi hotaram ca mergem totusi pana la Lacul Galbenu. Ne urcam in masini si reusim sa ajungem. Barajul este mult mai mare si mai impresionant decat cel de pe Lacul Petrimanu.
Bineinteles ca Lenti are ideea de a traversa pe pasarela de la mijlocul barajului – o punte lata de un metru cu o bara foarte subtire de sustinere care serveste la intretinerea barajului. Toate scarile care duc acolo sunt ruginite si slabite asa ca morcovului din fund nu i se mai vad nici frunzele. Privelistea este impresionanta atat in sus cat si in jos. Totusi fluturii din stomac ne fac sa nu stam foarte mult acolo. Desi lacul este mic, barajul arata ca are cativa zeci de metrii buni adancime. In maximum 2 ore am reusit sa il ocolim pe ambele parti (pe partea din dreapta doar pana unde te lasa poteca asigurata cu cablu). Pozele sunt absolut superbe. Pana la urma a meritat din plin tot efortul.
Tot drumul este impanzit cu cascade si cu mini-raulete. Cea mai interesanta este cascada care se numeste “Apa Spanzurata”. Tot ce a creat natura este absolut incredibil. Imi aduc aminte de Liviu care imi spunea la mult timp dupa aceasta iesire cat de uimitor este fiecare rau care curge fara oprire de secole si care o sa curga mult timp dupa ce noi nu o sa mai fim....
Cata dreptate are!
Sper ca nu v-am plictisit. Suntem inca la inceput :)
Adrian
Ca un foarte bun psiholog m-a luat pe departe:”Avem cateva zile libere. Hai sa mergem undeva sa punem cortul. Stam cateva zile si daca avem timp facem şi o plimbărică pe munte”
Deja când am auzit cuvântul „plimbărică” am inceput sa devin mai atent. Încă nu am uitat febra musculara de data trecuta. Cu toate astea am facut greseala de a cere mai multe detalii.
Ideea este sa mergem in muntii Petrimanu, adica mergem putin dupa Ramnicul Valcea, facem stanga din soseaua principala, conducem pe un drum “asfaltat” facut pe vremea regretatului pana la lacul Galbenu. Acolo punem cortul, bem o bere (maxim doua..:) ), facem gratar, pescuim, etc.
A....si sa nu uit: daca avem timp facem o plimbarica de maximum 2 ore pe munte.
Groaznic de familiara aceasta fraza. Noroc ca bunul meu prieten face o corectie: “Hai doua ore si jumatate la cum mergi tu”.
Cu toate astea in ziua stabilita....deja-vu: eu la poarta la Lenti. Clar imi place durerea!!!:) Bagajele sunt in masina. Pornim la drum. O singura diferenta: ceasul arata ora 18.00.
Eu merg in fata pentru ca am GPS. Bineinteles ca respectam toate regulile de circulatie si mai ales limitarile de viteza. Noroc ca nici una din masini nu poate sa depaseasca 180Km/h.
Ajungem in ultimul sat in jurul orei 21.00. Este intuneric si nu ne dam seama cam cum arata drumul “asfaltat” pentru ca altfel nu bagam masina acolo sub nici o forma.
Dupa aproximativ o ora si jumatate ajungem la Lacul Petrimanu. Aici decidem sa ne oprim pentru ca nu eram siguri ca reusim sa mergem mai departe din cauza drumului asa ca oprim pe marginea barajului si ne minunam de privelistea care se afla in fata noastra. Desi lacul nu este unul foarte mare, barajul este impresionant.
Parcam masinile pe piciorul de beton al barajului deoarece norii care acopereau partial cerul nu ne inspirau foarte multa incredere.
Lenti insista sa doarma in cort asa ca preventiv incercam sa terminam o jumatate de litru de palinca. Frigul dispare instantaneu si ne apuca cheful de glume.
Noroc cu fetele care ne culca fortat.
Dupa o noapte in care am dormit neintors (bineinteles ca de la oboseala si nu de la palinca), dimineata la prima ora ma trezeste ciocanitul insistent al lui Lenti in geamul masinii.
Foarte “vesel” ma dau jos din masina si imediat aflu ca el si Toni sunt gata de mica plimbarica de 2 ore pe munte si ca insista sa ii insotim.
Mancam repede ceva, ne echipam (de data asta mi-am luat la mine bocancii de armata facuti rost de tata pe sub mana) si plecam.
Coboram cu masinile pana la cantonul aflat la aproximativ 1 km de locul in care am campat, le lasam acolo, mai mancam ceva si incepem sa urcam.
Prima portiune de traseu ma inveseleste. Urcam pe un drum forestier foarte lejer, suntem depasiti de diverse camioane pline de lemne si incep sa cred in plimbarica de 2 ore.
Dupa aproximativ 45 de minute vine timpul sa parasim drumul, ca doar “nu am venit sa mergem pe drum” (asta ca sa citez din Lenti), si intram in padure. Aici lucrurile se complica putin si incep sa dau cu fundul de greu. Bineinteles ca si “echipamentul” ma tradeaza si incep sa imi amorteasca degetele in frumosii mei bocanci.
Dar “sunt barbat sau ce” mergem mai departe, cel putin pana la un canton forestier (un fel de punct de intalnire pentru toti taietorii de lemne) unde am cedat nervos deoarece poteca incepe sa urce amenintator. Toata lumea isi pune bagajele jos si incepe terapia de grup: “Haide ca poti...nu mai e mult... sa vezi ce frumos este....”....etc.
Dupa multe “bipuri” date lui Lenti si plimbaricii lui, ma ridic cu greu si mergem mai departe.
Lui Lenti nu ii mai tace gura si imi povesteste toate tampeniile posibile si imposibile numai sa ma faca sa uit de activitatea pe care tocmai o prestam si ca sa puna capac la toate incepe sa ploua in draci.
Bineinteles ca blugii mei nu sunt rezistenti la apa si nici frumosul hanorac al Alinei (sotia mea).
Lentii ma imbraca in pelerina lui de ploaie si el isi ia geaca de munte pe el de care este atat de mandru. Alina isi ia geaca de schi pe ea si ne rugam sa nu se ude.
Prin ploaia mohorata de primavara mergem mai departe. Oricum acest lucru reuseste sa ma faca sa nu ma mai gandesc la picioarele mele abrutizate. Sunt ud pana la piele, dar nu sunt sigur daca este apa de ploaie sau transpiratie. Pelerina de ploaie se comporta cu succes ca un solar si eu degaj o tona de caldura.
Nici macar poze nu pot sa fac pentru ca nu se vede nimic in jur si nici nu risc sa scot camera pe umezeala asta.
Ma distrez pe seama lui Toni pentru ca seamana cu o camila sau mai precis cu o babuta cocosata din cauza rucsacului si a pelerinei de ploaie, dar mi se atrage atentia ca si eu arat la fel...poate chiar putin mai expresiv: o camila supraponderala uda fleasca.
Intr-un final, dupa 5 ore lungi ajungem sa finalizam cu succes un traseu de maximum 3 ore si ajungem sus in sa.
Din pacate aici ne asteapta un peisaj dezolant. Este prima si ultima oara cand intalnesc asa ceva.
Cat vezi cu ochii copacii sunt taiati de la 40 cm de pamant. Trunchiurile care nu sunt perfecte zac in putrefactie ca niste soldati care au pierdut batalia.
Incredibil este ca totul se petrece acolo unde doar putini pot ajunge si pot vedea ce se intampla.
Oare nimeni nu constientizeaza carnagiul care are loc in multi din muntii nostrii? Nu se gandeste nimeni de unde vin mormanele de lemne taiate din portul Constanta?
Sunt curios daca acum dupa doi ani s-a facut ceva pentru reimpadurirea acelei zone...
Ma doare capul ingrozitor de la efortul pe care l-am depus. Ploaia cade fara intrerupere de cateva ore, dar cerul pare sa se limpezeasca, oricum in şa stropii nu prea mai ajung la noi datorita vantului care bate cu putere, in mare parte si datorita faptului ca nu mai exista copaci.
Profitam de cateva momente de liniste si asezam masa. Urcatul pe munte fara mijloace de ajutor mecanice mi-a facut o foame de speriat.
Am ras tot ce se putea atat de la mine cat si de la Lenti. El nu are voie sa manance salam sau alte prostii din astea pentru ca contin E-uri....nu stiu de unde i-a venit ideea asta lui Toni.
S-A-L-A-M....nici un E in produsul asta. :)
Oricum il hranesc pe Lenti pe “sub masa” pe saturate cu muschiulet, salamior, suncuta si o serie de alte lucruri total interzise.
Toni se face ca nu vede si asa toata lumea este fericita cu exceptia mea: TREBUIE SA NE INTOARCEM. Alte cateva ore de chin pentru mine.
Ce le-o place dom’le la “plimbaricile” astea? Nu ii inteleg.
Tarandu-ma pe poteca care datorita ploii a devenit un raulet reusim sa ajungem la masini.
Ma schimb de la piele, intoarcem la 180o si ne intoarcem la cort.
Ploaia s-a oprit si Lenti se apuca sa faca supa. O gura de supa ma face sa uit de tot chinul si incet, incet incep sa ma simt mai bine.
Soarele se iteste printre nori, desi se apropie seara, si incet risipeste ceata. Este absolut superb!
Curcubeul se intinde dintr-o partea in alta a lacului si te face sa te simti in alta lume.
Toate problemele zilnice, toate supararile, toate acele lucruri care reusesc sa ne omoare cel putin un neuron pe zi par foarte indepartate. Este unul din acele momente in care ti se pare ca te-ai intors la origini si care cred ca de fapt este ceea ce ne face sa ne dorim sa ne intoarcem pe munte in speranta de a mai trai macar o singura secunda acest sentiment.
Incercati macar o singura data sa urcati pe munte impreuna cu cineva care va poate ajuta sa faceti asta in siguranta si o sa fiti mult mai bogati decat mare parte din cei din jurul vostru.
Pe mine m-a invatat sa merg mai departe chiar daca simt ca nu mai pot. Am invatat ca in 99% din cazuri totul este in capul meu si in momentul in care am reusit sa trec peste asta am devenit un om mai bun atat in viata personala cat si in viata profesionala.
A doua zi hotaram ca mergem totusi pana la Lacul Galbenu. Ne urcam in masini si reusim sa ajungem. Barajul este mult mai mare si mai impresionant decat cel de pe Lacul Petrimanu.
Bineinteles ca Lenti are ideea de a traversa pe pasarela de la mijlocul barajului – o punte lata de un metru cu o bara foarte subtire de sustinere care serveste la intretinerea barajului. Toate scarile care duc acolo sunt ruginite si slabite asa ca morcovului din fund nu i se mai vad nici frunzele. Privelistea este impresionanta atat in sus cat si in jos. Totusi fluturii din stomac ne fac sa nu stam foarte mult acolo. Desi lacul este mic, barajul arata ca are cativa zeci de metrii buni adancime. In maximum 2 ore am reusit sa il ocolim pe ambele parti (pe partea din dreapta doar pana unde te lasa poteca asigurata cu cablu). Pozele sunt absolut superbe. Pana la urma a meritat din plin tot efortul.
Tot drumul este impanzit cu cascade si cu mini-raulete. Cea mai interesanta este cascada care se numeste “Apa Spanzurata”. Tot ce a creat natura este absolut incredibil. Imi aduc aminte de Liviu care imi spunea la mult timp dupa aceasta iesire cat de uimitor este fiecare rau care curge fara oprire de secole si care o sa curga mult timp dupa ce noi nu o sa mai fim....
Cata dreptate are!
Sper ca nu v-am plictisit. Suntem inca la inceput :)
Adrian
Un comentariu:
bravo domne foarte frumos ai scris mi-a palcuyt am citit in intregime .. cred ca o s atrec si eu pe acolo :)
Trimiteți un comentariu