30 DECEMBRIE!!!! A venit si timpul sa plecam la Omu. O sa facem revelionul in statie, deja totul este aranjat de Lenti. Suntem opt: Eu, Alina, Lenti, Toni, Elena, Cip, Ionut si sotia sa.
De data asta plecam doar cu masina lui Lenti si ne straduim sa plecam cat mai devreme, deoarece incercam sa urcam la Babele cu prima telecabina pentru a fi cat de siguri se poate ca urca. Nici nu se pune problema sa urcam pe jos, sacul meu se apropie amenintator de 15 kg din cauza tonelor de mancare si de bere. Ca sa aveti o imagine completa, trebuie sa va spun ca Lenti are in sac o oala de sarmale – bineinteles din carne de pui ca aceea de porc nu este sanatoasa :).
Reusim sa ajungem primii la telecabina. Parcam masina chiar in fata, ne echipam repede si cu Lenti in frunte ne infiintam pe scara pe care de obicei se coboara de la telecabina, chiar in fata usii. Am uitat sa povestesc ca suntem decat noi patru. Elena, Cip si ceilalti vor ajunge mai tarziu, deoarece nu vor sa se trezeasca cu noaptea in cap.
Angajatii de la telecabina trec pe langa noi morocanosi ca orice oameni treziti de dimineata sa mearga la serviciu. Lenti se strecoara dupa ei sa incerce sa ii convinga sa ne urce in telecabina care face prima cursa.
Din pacate oamenii respectivi nu sunt intr-una din zilele lor bune si ne dau afara fara menajamente. Infofoliti bine punem sacii gramada intr-un colt si ne intindem la povesti ca sa mai uitam de frigul de afara. Apar inca cateva persoane care asteapta prima telecabina. Lenti nu se poate abtine si se baga in seama cu ei si porneste o discutie lunga despre trasee, echipament de munte, etc.
La 9.00 se deschide la telecabina asa ca mergem si ne luam bilete. Desi sufla vantul prin geamurile lipsa ale salii de asteptare, atmosfera este mai placuta decat afara.
Toni imi povesteste putin despre geografia zonei si asa aflu despre Mecet, Coltii Morarului, Valea Cerbului, etc.
Spre rusinea mea, trebuie sa recunosc ca este prima data cand merg la Babele asa ca trebuie sa iau o piatra in gura.
Gata! Pleaca telecabina. Ne urcam sacii in spate cu greu si ne cocotam in telecabina. Bineinteles ca pana sus ne spargem de ras si facem misto de tot ce misca, inclusiv de colegii de telecabina. Noroc ca probabil ca unele glume sunt chiar reusite pentru ca nici acesti nu reusesc sa isi ascunda zambetul de pe buze.
Ajunsi la Babele, ne oprim la cabana. Fetele beau un ceai si desi intampinam rezistenta, Eu si Lenti ne bagam la un vin fiert. Pentru ca noi mergem mai incet, o luam inainte. Cand spun noi ma refer la mine, la Alina si la Toni. Lenti a considerat ca ne poate da o cana de vin avans asa ca el ramane la cabana.Noi mergem langa Sfinx si facem cat de multe poze putem, apoi o luam incet spre Omu. Cand ne apropiem de Baba Mare il vedem pe Lenti iesind in forta din cabana si indreptandu-se spre noi.
Eu sunt primul si sunt urmat la cam 30 de metri de Alina si Toni. Vremea este ok doar ca bate destul de tare vantul. Traseul nu este foarte greu asa ca mergem destul de bine.
Lenti ma prinde repede din urma si ne dam la barfa cat timp le asteptam pe fete. Cand ne pornim din nou, reusim sa prindem din urma un alt grup de excursionisti :). Oamenii nu aveau nici o treaba. Mergeau la Omu, dar nu aveau coltari, nu aveau de gand sa mearga pe poteca de iarna si erau foarte convinsi ca fac as o mini plimbarica. Lenti se ia putin de ei, dar renunta cand vede ca nu are succes si ii lasa in pace.
Hotaram sa mergem si noi pe poteca de vara, dar ne punem coltarii. Trebuie sa recunosc ca este prima daca cand mi-i pun “in misiune”. Pana acum, doar am exersat. Lenti este primul apoi este Alina, Toni si eu inchid coloana. M-am obisnuit foarte repede sa merg in coltari mai ales dupa ce era cat pe aici sa imi sparg un bocanc cand m-am calcat cu celalalt picior. Noroc ca nu s-a intamplat nimic – doar alesesem bocancii cu Lenti :) Noroc ca Lenti nu avea timp sa ma bazaie si teoria cu “mergi ma mai cracanat” a durat doar cateva minute.
Ajungem cu bine in partea cealalta si ne dam jos coltarii. Lenti si Toni hotarasc sa taie panta direct si sa nu mearga pe poteca obisnuita. Noi nu riscam si mergem pe traseul marcat.
De aici ajungem destul de repede la cabana cu doar cateva minute inaintea lui Lenti. Vantul bate foarte tare si abia reusesti sa stai in picioare fara sa te agati de ceva.
Trebuie sa recunosc ca ma simt foarte bine pentru ca am reusit sa ajung aici. Ne schimbam in ceva mai lejer si desfacem o bere. Lenti vrea sa doarma un pic pentru ca se simtea obosit. Noi impreuna cu Toni plecam sa mai facem un traseu micut. Coboram pana aproape de Hornurile Malaiesti si admiram privelistea superba. Un pic mai jos zona este ferita de vant asa ca este superb.
In aceasta perioada am facut cele mai frumoase poze si abia astept sa mai prind un rasarit de soare la Omu.
Am stat pana a inceput sa se intunece si apoi am urcat la cabana. Toni ne-a lasat singuri pentru ca ea a vrut sa mearga mai departe. Logic ca pentru mine era prea mult pentru o zi asa ca am hotarat sa ne intoarcem. Oricum cand am ajuns aproape de cabana, incepe sa se vada si Toni.
Cand am ajuns Lenti era in forma si tocmai ajunsesera si ceilalti prieteni. Am baut rapid o bere si am coborat in sala de mese sa mancam. Masa a fost pe cinste. A meritat sa tragem de rucsaci.
Cip se baga in pat de urgenta si nu se mai trezeste pana a doua zi. Noi am stat la povesti, dar ne bagam si noi in pat repede.
A doua zi am facut cu totii un traseu. La ora 06.00, Toni s-a trezit si s-a apucat sa fosneasca toate pungile (“tot ce ai in rucsac trebuie sa fie pus intr-o punga, preventiv sa nu se ude”), desi am amenintat-o cu razbunarea :).
Bineinteles ca Lenti a condus “ostilitatile” si ca a mers mai departe decat puteam eu. Din acest motiv eu si Alina ne-am intors dupa aproape 2 ore distanta de cabana. Am ajuns cu bine la cabana, dar nu fara emotii. Din cauza ca eram foarte agitati, nu am fost atenti la poteca. Din pacate aceasta trecea printr-o zona in care zapada era sticla. Am taiat trepte boscorodind, pana cand Alina a luat-o la vale. Bineinteles ca am inghetat!!! Printr-o minune s-a oprit fara sa inteleg in ce se sprijina. Am ajuns imediat la ea, dar abia reuseam sa ma tin pe picioare. Nu stiu nici astazi cum am reusit sa imi scot coltarii si sa mi-i pun in picioare. Dupa ce mi-am pus coltarii, a fost ok. Am ajutat-o si pe ea sa isi puna gherutele si ne-am intors in zona sigura. De acolo am ocolit prin stanga zona periculoasa.
Nu am spus la nimeni pana acum patania ca altfel Lenti ne-ar fi strans de gat. Mai ales la cata teorie ne-a tinut el relativ la siguranta.
Singurul lucru bun din toata treaba asta este ca de atunci am avut grija sa fie excesiv de grijuliu si nu am mai calcat fara coltari in nici o zona expusa.
Ajunsi la cabana, ne-am culcat putin si numai bine, cand ne-am trezit, au venit si baietii. Bineinteles ca Toni vrea sa doarma, dar ne-am coalizat toti impotriva ei si nu am lasat-o sub nici o forma drept razbunare pentru dimineata.
Ne-am asezat cu totii in pat sa ne tragem sufletul pentru marea seara. Erau doua evenimente distincte: revelionul si intrarea in Comunitatea Europeana.
Din acest motiv, in sala de mese, pe unul din pereti, trona un steag imens al CE. Deja incepea sa se aglomereze. Au inceput sa vina multi oameni (bineinteles ca Lenti cunostea pe toata lumea :) ). Chiar daca nu erau locuri suficiente in statie, oamenii nu aveau o problema. Au dormit in cabana de alaturi, chiar daca nu era incalzita. Toti erau niste profesionisti si aveau tot echipamentul necesar.
Revelionul a fost memorabil. Am mancat de la slana de la Elena pana la sarmale de la Lenti. Totul a fost stropit cu tuica si cu bere. Am iesit afara la miezul noptii impreuna cu ceilalti ca sa facem poze cu steagul din bucatarie. Bineinteles ca afara era un viscol ingrozitor si nu se intelege mare lucru din pozele acelea.
Viscolul facea sa fim foarte eficienti atunci cand mergeam la WC, deoarece acesta se afla intr-o anexa a statiei si avea aproximativ 30 de cm in zona de jos neprotejata. Imediat ce intrai in pozitia respectiva simteai o nevoie brusca sa te ridici.
Cea mai tare faza din seara respectiva a fost discutia pe marginea performantelor camerelor foto dintre Lenti si Ionut Popescu. Bineinteles ca discutia avea loc dupa cateva beri baute de Lenti asa incat totul a devenit super interesant.
Ionut este foarte mandru de camera lui foarte mare si asemanatoare cu una profesionala, in schimb greseala lui monumentala era ca se compara cu o camera de ultima generatie care facea absolut ceea ce facea si a lui si inca ceva in plus.
Discutia a decurs in felul urmator:
- “Camera mea face asta....”
- “Adi? A mea face?”
- “Normal”
- “Bun! Deci face si a mea asta. Hai! Altceva?”
Dupa o serie intreaga de comparatii Ionut s-a lasat pagubas, dar noi ne-am tavalit de ras.
Lenti nu a avut stare toata noaptea si a facut naveta intre etaj, unde aveam noi camera, si parter, unde era sala de mese.
La un moment dat ne-am culcat, mai ales ca Toni vroia sa facem inca un traseu de dimineata la prima ora.
A doua zi am refuzat cu tarie sa ma dau jos din pat asa ca Lenti si Toni se duc singuri in traseu. Promit amandoi ca cel tarziu la ora 13.00 sunt inapoi.
Noi ne-am trezit cu greu, am mancat si ne-am plimbat putin pe afara. Ceilalti au plecat pe un alt traseu de coborare mult mai sigur decat cel pe care vroia Lenti sa il incercam – pe Hornurile Malaiesti – Diham – Gura Diham. Pentru ca pe acest traseu riscul de avalansa era minim.
Pe la ora 13.30 Lenti si Toni s-au intors. Si-au tras putin sufletul si am inceput sa coboram pe Valea Cerbului. Sincer la inceput l-am intrebat pe Lenti daca este serios si daca chiar vrea sa coboram pe acolo, iar el foarte relaxat imi spune ca zapada este numai buna si ca in cateva ore suntem in Busteni.
Chiar daca la inceput mi-a fost frica (nici macar nu ne pusesem coltarii), pe parcurs a inceput sa imi placa cum ma tine zapada si am prins curaj. Le-am depasit pe fete in viteza si am luat-o inainte pentru a face urme. Toni este foarte fericita pentru ca urmele mele sunt foarte bune. Pentru prima data greutatea mea este de folos cuiva.
Am coborat destul de mult pana cand povestea s-a schimbat. Zapada a devenit tare si abia mai reuseai sa mergi. Ne-am pus din nou coltarii si Lenti desface cordelina pentru asigurare. Toni este cap de coarda si coboara cu ajutorul pioletului pana intr-o zona sigura. Acolo se asigura in piolet si ne asteapta pe noi sa coboram. Eu cobor primul fara nici un incident. Cordelina a fost mai mult un suport psihologic. Imediat ce ajung langa Toni, incepe si Alina sa coboare. Cand ajunge la jumatate, una din gherute i se desface si se sperie. Pentru ca eram singurul disponibil, merg pana langa ea si o ajut sa o stranga la loc. Mai departe am coborat fara alte emotii.
In partea de jos se vedea cineva cum incearca sa urce, dar la un moment dat se razgandeste si se intoarce.
Chiar inainte sa intram in Poiana Costilei, pe ultima inclinatie mai deosebita lui Toni i se face frica si Lenti trebuie sa se intoarca dupa ea. Cocotat pe un maldar de zapada si gheata o incurajeaza pe Toni sa o depaseasca, apoi ma striga sa ii fac poze cand sare de pe locul in care statea!!!!! Uimitor!! Lenti vrea sa ii fac poze.
Pozele au iesit super! Cand am ajuns la baza pantei, ne-am dar jos coltarii. Primii pasi au fost tare grei pentru ca deja imi intrase in reflex sa ma bazez pe coltari, dar mi-am reintrat in mana repede :).
Am coborat pana in poiana repede, mai ales ca se lasa si noaptea. Pe drum am rontait o ciocolata, deoarece din cauza frigului aceasta era mai tare ca betonul.
Cand am trecut pe langa stana din Poiana Costilei, Lenti imi povesteste despre drumul de carute pe care mergem si unde iesim. Desi coborarea ne-a obosit bine, reusim sa pastram un ritm ridicat si iesim pe lumina din padure in drumul care duce la Gura Diham. Spre ghinionul nostru tractorasul care face curse regulate, tocmai a trecut asa ca o luam la picior spre Busteni cu ochii in spate pentru a zari un taxi.
Nu trec 5 minute si un taxi opreste in dreptul nostru. Este o doamna cu un Golf Break. Mare noroc pe capul nostru, pentru ca altfel nu ar fi incaput bagajele.
Cel mai impresionant lucru din tura asta a fost cand am ajuns la masina. Dupa ce ne-am schimbat si ne-am urcat in masina, Lenti ne strange mana si spune ca dupa o astfel de tura simte nevoia sa ne stranga mana.
Acest lucru m-a facut sa ma simt foarte bine. Dintr-o data nu mai eram elefantul pierdut pe munte!
Adrian
De data asta plecam doar cu masina lui Lenti si ne straduim sa plecam cat mai devreme, deoarece incercam sa urcam la Babele cu prima telecabina pentru a fi cat de siguri se poate ca urca. Nici nu se pune problema sa urcam pe jos, sacul meu se apropie amenintator de 15 kg din cauza tonelor de mancare si de bere. Ca sa aveti o imagine completa, trebuie sa va spun ca Lenti are in sac o oala de sarmale – bineinteles din carne de pui ca aceea de porc nu este sanatoasa :).
Reusim sa ajungem primii la telecabina. Parcam masina chiar in fata, ne echipam repede si cu Lenti in frunte ne infiintam pe scara pe care de obicei se coboara de la telecabina, chiar in fata usii. Am uitat sa povestesc ca suntem decat noi patru. Elena, Cip si ceilalti vor ajunge mai tarziu, deoarece nu vor sa se trezeasca cu noaptea in cap.
Angajatii de la telecabina trec pe langa noi morocanosi ca orice oameni treziti de dimineata sa mearga la serviciu. Lenti se strecoara dupa ei sa incerce sa ii convinga sa ne urce in telecabina care face prima cursa.
Din pacate oamenii respectivi nu sunt intr-una din zilele lor bune si ne dau afara fara menajamente. Infofoliti bine punem sacii gramada intr-un colt si ne intindem la povesti ca sa mai uitam de frigul de afara. Apar inca cateva persoane care asteapta prima telecabina. Lenti nu se poate abtine si se baga in seama cu ei si porneste o discutie lunga despre trasee, echipament de munte, etc.
La 9.00 se deschide la telecabina asa ca mergem si ne luam bilete. Desi sufla vantul prin geamurile lipsa ale salii de asteptare, atmosfera este mai placuta decat afara.
Toni imi povesteste putin despre geografia zonei si asa aflu despre Mecet, Coltii Morarului, Valea Cerbului, etc.
Spre rusinea mea, trebuie sa recunosc ca este prima data cand merg la Babele asa ca trebuie sa iau o piatra in gura.
Gata! Pleaca telecabina. Ne urcam sacii in spate cu greu si ne cocotam in telecabina. Bineinteles ca pana sus ne spargem de ras si facem misto de tot ce misca, inclusiv de colegii de telecabina. Noroc ca probabil ca unele glume sunt chiar reusite pentru ca nici acesti nu reusesc sa isi ascunda zambetul de pe buze.
Ajunsi la Babele, ne oprim la cabana. Fetele beau un ceai si desi intampinam rezistenta, Eu si Lenti ne bagam la un vin fiert. Pentru ca noi mergem mai incet, o luam inainte. Cand spun noi ma refer la mine, la Alina si la Toni. Lenti a considerat ca ne poate da o cana de vin avans asa ca el ramane la cabana.Noi mergem langa Sfinx si facem cat de multe poze putem, apoi o luam incet spre Omu. Cand ne apropiem de Baba Mare il vedem pe Lenti iesind in forta din cabana si indreptandu-se spre noi.
Eu sunt primul si sunt urmat la cam 30 de metri de Alina si Toni. Vremea este ok doar ca bate destul de tare vantul. Traseul nu este foarte greu asa ca mergem destul de bine.
Lenti ma prinde repede din urma si ne dam la barfa cat timp le asteptam pe fete. Cand ne pornim din nou, reusim sa prindem din urma un alt grup de excursionisti :). Oamenii nu aveau nici o treaba. Mergeau la Omu, dar nu aveau coltari, nu aveau de gand sa mearga pe poteca de iarna si erau foarte convinsi ca fac as o mini plimbarica. Lenti se ia putin de ei, dar renunta cand vede ca nu are succes si ii lasa in pace.
Hotaram sa mergem si noi pe poteca de vara, dar ne punem coltarii. Trebuie sa recunosc ca este prima daca cand mi-i pun “in misiune”. Pana acum, doar am exersat. Lenti este primul apoi este Alina, Toni si eu inchid coloana. M-am obisnuit foarte repede sa merg in coltari mai ales dupa ce era cat pe aici sa imi sparg un bocanc cand m-am calcat cu celalalt picior. Noroc ca nu s-a intamplat nimic – doar alesesem bocancii cu Lenti :) Noroc ca Lenti nu avea timp sa ma bazaie si teoria cu “mergi ma mai cracanat” a durat doar cateva minute.
Ajungem cu bine in partea cealalta si ne dam jos coltarii. Lenti si Toni hotarasc sa taie panta direct si sa nu mearga pe poteca obisnuita. Noi nu riscam si mergem pe traseul marcat.
De aici ajungem destul de repede la cabana cu doar cateva minute inaintea lui Lenti. Vantul bate foarte tare si abia reusesti sa stai in picioare fara sa te agati de ceva.
Trebuie sa recunosc ca ma simt foarte bine pentru ca am reusit sa ajung aici. Ne schimbam in ceva mai lejer si desfacem o bere. Lenti vrea sa doarma un pic pentru ca se simtea obosit. Noi impreuna cu Toni plecam sa mai facem un traseu micut. Coboram pana aproape de Hornurile Malaiesti si admiram privelistea superba. Un pic mai jos zona este ferita de vant asa ca este superb.
In aceasta perioada am facut cele mai frumoase poze si abia astept sa mai prind un rasarit de soare la Omu.
Am stat pana a inceput sa se intunece si apoi am urcat la cabana. Toni ne-a lasat singuri pentru ca ea a vrut sa mearga mai departe. Logic ca pentru mine era prea mult pentru o zi asa ca am hotarat sa ne intoarcem. Oricum cand am ajuns aproape de cabana, incepe sa se vada si Toni.
Cand am ajuns Lenti era in forma si tocmai ajunsesera si ceilalti prieteni. Am baut rapid o bere si am coborat in sala de mese sa mancam. Masa a fost pe cinste. A meritat sa tragem de rucsaci.
Cip se baga in pat de urgenta si nu se mai trezeste pana a doua zi. Noi am stat la povesti, dar ne bagam si noi in pat repede.
A doua zi am facut cu totii un traseu. La ora 06.00, Toni s-a trezit si s-a apucat sa fosneasca toate pungile (“tot ce ai in rucsac trebuie sa fie pus intr-o punga, preventiv sa nu se ude”), desi am amenintat-o cu razbunarea :).
Bineinteles ca Lenti a condus “ostilitatile” si ca a mers mai departe decat puteam eu. Din acest motiv eu si Alina ne-am intors dupa aproape 2 ore distanta de cabana. Am ajuns cu bine la cabana, dar nu fara emotii. Din cauza ca eram foarte agitati, nu am fost atenti la poteca. Din pacate aceasta trecea printr-o zona in care zapada era sticla. Am taiat trepte boscorodind, pana cand Alina a luat-o la vale. Bineinteles ca am inghetat!!! Printr-o minune s-a oprit fara sa inteleg in ce se sprijina. Am ajuns imediat la ea, dar abia reuseam sa ma tin pe picioare. Nu stiu nici astazi cum am reusit sa imi scot coltarii si sa mi-i pun in picioare. Dupa ce mi-am pus coltarii, a fost ok. Am ajutat-o si pe ea sa isi puna gherutele si ne-am intors in zona sigura. De acolo am ocolit prin stanga zona periculoasa.
Nu am spus la nimeni pana acum patania ca altfel Lenti ne-ar fi strans de gat. Mai ales la cata teorie ne-a tinut el relativ la siguranta.
Singurul lucru bun din toata treaba asta este ca de atunci am avut grija sa fie excesiv de grijuliu si nu am mai calcat fara coltari in nici o zona expusa.
Ajunsi la cabana, ne-am culcat putin si numai bine, cand ne-am trezit, au venit si baietii. Bineinteles ca Toni vrea sa doarma, dar ne-am coalizat toti impotriva ei si nu am lasat-o sub nici o forma drept razbunare pentru dimineata.
Ne-am asezat cu totii in pat sa ne tragem sufletul pentru marea seara. Erau doua evenimente distincte: revelionul si intrarea in Comunitatea Europeana.
Din acest motiv, in sala de mese, pe unul din pereti, trona un steag imens al CE. Deja incepea sa se aglomereze. Au inceput sa vina multi oameni (bineinteles ca Lenti cunostea pe toata lumea :) ). Chiar daca nu erau locuri suficiente in statie, oamenii nu aveau o problema. Au dormit in cabana de alaturi, chiar daca nu era incalzita. Toti erau niste profesionisti si aveau tot echipamentul necesar.
Revelionul a fost memorabil. Am mancat de la slana de la Elena pana la sarmale de la Lenti. Totul a fost stropit cu tuica si cu bere. Am iesit afara la miezul noptii impreuna cu ceilalti ca sa facem poze cu steagul din bucatarie. Bineinteles ca afara era un viscol ingrozitor si nu se intelege mare lucru din pozele acelea.
Viscolul facea sa fim foarte eficienti atunci cand mergeam la WC, deoarece acesta se afla intr-o anexa a statiei si avea aproximativ 30 de cm in zona de jos neprotejata. Imediat ce intrai in pozitia respectiva simteai o nevoie brusca sa te ridici.
Cea mai tare faza din seara respectiva a fost discutia pe marginea performantelor camerelor foto dintre Lenti si Ionut Popescu. Bineinteles ca discutia avea loc dupa cateva beri baute de Lenti asa incat totul a devenit super interesant.
Ionut este foarte mandru de camera lui foarte mare si asemanatoare cu una profesionala, in schimb greseala lui monumentala era ca se compara cu o camera de ultima generatie care facea absolut ceea ce facea si a lui si inca ceva in plus.
Discutia a decurs in felul urmator:
- “Camera mea face asta....”
- “Adi? A mea face?”
- “Normal”
- “Bun! Deci face si a mea asta. Hai! Altceva?”
Dupa o serie intreaga de comparatii Ionut s-a lasat pagubas, dar noi ne-am tavalit de ras.
Lenti nu a avut stare toata noaptea si a facut naveta intre etaj, unde aveam noi camera, si parter, unde era sala de mese.
La un moment dat ne-am culcat, mai ales ca Toni vroia sa facem inca un traseu de dimineata la prima ora.
A doua zi am refuzat cu tarie sa ma dau jos din pat asa ca Lenti si Toni se duc singuri in traseu. Promit amandoi ca cel tarziu la ora 13.00 sunt inapoi.
Noi ne-am trezit cu greu, am mancat si ne-am plimbat putin pe afara. Ceilalti au plecat pe un alt traseu de coborare mult mai sigur decat cel pe care vroia Lenti sa il incercam – pe Hornurile Malaiesti – Diham – Gura Diham. Pentru ca pe acest traseu riscul de avalansa era minim.
Pe la ora 13.30 Lenti si Toni s-au intors. Si-au tras putin sufletul si am inceput sa coboram pe Valea Cerbului. Sincer la inceput l-am intrebat pe Lenti daca este serios si daca chiar vrea sa coboram pe acolo, iar el foarte relaxat imi spune ca zapada este numai buna si ca in cateva ore suntem in Busteni.
Chiar daca la inceput mi-a fost frica (nici macar nu ne pusesem coltarii), pe parcurs a inceput sa imi placa cum ma tine zapada si am prins curaj. Le-am depasit pe fete in viteza si am luat-o inainte pentru a face urme. Toni este foarte fericita pentru ca urmele mele sunt foarte bune. Pentru prima data greutatea mea este de folos cuiva.
Am coborat destul de mult pana cand povestea s-a schimbat. Zapada a devenit tare si abia mai reuseai sa mergi. Ne-am pus din nou coltarii si Lenti desface cordelina pentru asigurare. Toni este cap de coarda si coboara cu ajutorul pioletului pana intr-o zona sigura. Acolo se asigura in piolet si ne asteapta pe noi sa coboram. Eu cobor primul fara nici un incident. Cordelina a fost mai mult un suport psihologic. Imediat ce ajung langa Toni, incepe si Alina sa coboare. Cand ajunge la jumatate, una din gherute i se desface si se sperie. Pentru ca eram singurul disponibil, merg pana langa ea si o ajut sa o stranga la loc. Mai departe am coborat fara alte emotii.
In partea de jos se vedea cineva cum incearca sa urce, dar la un moment dat se razgandeste si se intoarce.
Chiar inainte sa intram in Poiana Costilei, pe ultima inclinatie mai deosebita lui Toni i se face frica si Lenti trebuie sa se intoarca dupa ea. Cocotat pe un maldar de zapada si gheata o incurajeaza pe Toni sa o depaseasca, apoi ma striga sa ii fac poze cand sare de pe locul in care statea!!!!! Uimitor!! Lenti vrea sa ii fac poze.
Pozele au iesit super! Cand am ajuns la baza pantei, ne-am dar jos coltarii. Primii pasi au fost tare grei pentru ca deja imi intrase in reflex sa ma bazez pe coltari, dar mi-am reintrat in mana repede :).
Am coborat pana in poiana repede, mai ales ca se lasa si noaptea. Pe drum am rontait o ciocolata, deoarece din cauza frigului aceasta era mai tare ca betonul.
Cand am trecut pe langa stana din Poiana Costilei, Lenti imi povesteste despre drumul de carute pe care mergem si unde iesim. Desi coborarea ne-a obosit bine, reusim sa pastram un ritm ridicat si iesim pe lumina din padure in drumul care duce la Gura Diham. Spre ghinionul nostru tractorasul care face curse regulate, tocmai a trecut asa ca o luam la picior spre Busteni cu ochii in spate pentru a zari un taxi.
Nu trec 5 minute si un taxi opreste in dreptul nostru. Este o doamna cu un Golf Break. Mare noroc pe capul nostru, pentru ca altfel nu ar fi incaput bagajele.
Cel mai impresionant lucru din tura asta a fost cand am ajuns la masina. Dupa ce ne-am schimbat si ne-am urcat in masina, Lenti ne strange mana si spune ca dupa o astfel de tura simte nevoia sa ne stranga mana.
Acest lucru m-a facut sa ma simt foarte bine. Dintr-o data nu mai eram elefantul pierdut pe munte!
Adrian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu